În ultima zi din Kyoto am închiriat kimonouri dintr-un loc aflat în apropierea hotelului, descoperit în a două seară chiar langă restaurantul la care am mâncat. La ora 12 aveam bilete la un spectacol cu gheișe și trebuia să ajungem între 10:50 și 11:20 pentru a vedea și o ceremonie a ceaiului. Așa că ne propusesem să ajungem la magazinul cu kimonouri atunci când se deschidea, adică la 9.

Ne-am început ziua la centrul de textile Nishijin din Kyoto, unde i-am cumpărat Marei yukata și accesorii. Mara vroia neapărat un kimono și eu ceva din aceeași familie și când am citit de acest centru ne-am dus la pomul lăudat. S-a dovedit că ne-am dus cu prea multe speranțe, pentru că aveau foarte puține haine gata făcute. Mai degrabă cred că puteai să îți faci ceva la comandă acolo. 

Am fost azi la altarul shintoist Fushimi Inari Taisha, Altarul Vulpii, construit în onoarea vulpii pe care fermierii o consideră mesagerul zeului belșugului. În Japonia există două feluri de temple, cele budiste sunt temple, iar cele shintoiste sunt altare, în engleză parcă sună mai ușor de asimilat, shrine. Pentru mine, cuvântul altar creează legături neuronale cu biserica ortodoxă. Dar mă rog, asta e traducerea găsită în ghiduri pentru shrine, altar.

Astăzi am vizitat castelul Nijo-jo, ridicat inițial ca o vilă în 1569 de Oda Nobunaga și transformat în castel de Tokugawa Ieyasu în 1603, cel care a terminat unificarea Japoniei, a devenit Shogun, conducător militar, și a fost primul shogun dintr-o dinastie ce a condus Japonia timp de 260 de ani. Nepotul lui Ieyasu, Iemitsu, a mărit castelul 23 ani mai târziu.

Am plecat mai departe pe traseul nostru cu trenul la Kyoto, ne-am dus la hotel, ne-am lăsat bagajele și am plecat la plimbare într-o piață aglomerată și tradițională, Nishiki.

Am luat azi trenul până în Himeji, la o oră de Osaka, să vedem un castel adevărat, poate cel mai frumos și mai bine păstrat castel din Japonia. Era mai mare decât castelul din Osaka, cu mai multe corpuri și cu mult alb.

Cu excepția pernei cu semințe, am dormit bine. Dintre noi trei, Mara nu a avut deloc probleme cu perna, doarme și se adaptează atât de ușor, încât cred că ar putea dormi și pe o piatră. Șerban a schimbat perna, a luat una de la scăunelele fără picioare din cameră și a zis că i-a fost mult mai bine așa. Eu am rămas să aprofundez semințele.

Am fi dormit și aici bine pe tatami, dacă nu ar fi fost semințele din  perne. În Hakone pernele erau pe o parte obișnuite, iar pe cealaltă aveau o umplutură cu semințe pe care am ignorat-o. Aici în Nara nu am putut să mai ignorăm semințele, pentru că erau pe ambele părți. Așa că din când în când mă trezeam să le replantez, adică să le îndes înapoi în pernă. Dar fără folos. Nu aveam cum să le fac mai moi.

Am dormit foarte bine pe tatami și am fi vrut să mai stăm cuibăriți, dar trebuia să mergem să luăm micul dejun matinal.

De data asta ne-am conformat și ne-am echipat în kimonouri și așa am coborât la micul dejun. Nu prea era chiar pe gustul meu european, am încercat diverse sortimente, dar nu multe aduceau cu ce eram obișnuită acasă. Adică omleta nu era chiar omletă, oul fiert moale părea că nu a fost fiert deloc, în schimb cel prăjit era identic. Porridge-ul nu avea niciun gust, iar pâinea era dulce. Bine că au avut gauffre și croissant ca să îmi potolesc foamea.

Am mers din Tokyo până în Odawara cu un tren ultra rapid, Shinkansen, care a atins în linie dreapta 276 km pe oră, și cu care am mers 2 ore.

Apoi am luat un autobuz aglomerat în care am stat în picioare, până în Hakone, una dintre stațiunile faimoase pentru onsenuri, băi cu izvoare termale.