Călătorie în Japonia – ziua 12 – Kyoto, vulpe și Zen

Am fost azi la altarul shintoist Fushimi Inari Taisha, Altarul Vulpii, construit în onoarea vulpii pe care fermierii o consideră mesagerul zeului belșugului. În Japonia există două feluri de temple, cele budiste sunt temple, iar cele shintoiste sunt altare, în engleză parcă sună mai ușor de asimilat, shrine. Pentru mine, cuvântul altar creează legături neuronale cu biserica ortodoxă. Dar mă rog, asta e traducerea găsită în ghiduri pentru shrine, altar.

Acest altar era pe lista Marei de vizitat și într-adevăr era ceva total diferit de ce am mai văzut pe undeva vreodată. Atracția o reprezenta un traseu de vreo 4 km, cu o diferență de nivel de 233 m, format dintr-un tunel de vreo 10.000 de porți shintoiste, torii, portocalii cu negru, pe care l-am parcurs în vreo 2 ore. Pe traseu erau din loc în loc zone amenajate cu porți mai mici și mii de statuete de piatră ce reprezentau vulpițele.

La fel ca în ziua precedentă, am găsit și aici mulțimi de oameni veniți ca și noi să urce la templu. De data asta era chiar mai rău, pentru că fiind condiționați de tunelul de porți și neavând pe unde să ne răsfiram, eram blocați în șiragul uman, înaintam foarte încet și chiar ne și opream din când în când. Știam că aveam mult de urcat, deși în acel moment nu știam exact cât și mă gândeam că în ritmul asta o să cedăm nervos până ajungem sus. Până la jumătatea drumului însă mulțimea s-a răsfirat și am realizat că suntem printre puținii care am continuat traseul, majoritatea oprindu-se încet încet pe drum. Am putut să respirăm și până am ajuns sus ne-am regăsit de multe ori singuri și ne-am bucurat de traseu și de poze în liniște. Altarul de la capătul traseului era simbolic și extrem de mic, cred că avea cam 3 metri pătrați. Părea o lecție de viață acest traseu, creat să ne învețe că de multe ori drumul este mai important decât destinația și depinde de noi să conștientizăm acest lucru și să ne bucurăm de el.

După ce ne-am odihnit la prânz la prietenul nostru Starbucks, am mers după-amiază la un templu budist micuț, zen, de care ne zisese profesoară Marei, Ryoan-ji, Templul Dragonului Liniștit. Am citit ulterior că reprezintă o principala atracție turistică, datorită aparent celei mai faimoase grădini zen cu pietre din lume. Din fericire la ora 16 când am ajuns noi erau maxim 20 de turiști, așa că ne-am putut bucura de grădină în liniște.

Grădina Zen era formată din pietriș greblat atent și 15 pietre de diverse dimensiuni, alese și așezate în așa fel încât, din orice poziție te-ai uita, să nu poți vedea toate pietrele în același timp. Nu se cunoaște semnificația exactă a celor 15 pietre.

În grădina din spate erau copaci stufoși, un mic heleșteu și un bazin de apă din piatră, ce avea gravată o inscripție ce se traducea prin “Învăț doar să fiu mulțumit”, un concept de bază în tradiția Zen. Ne-am așezat pe podeaua de lemn și am contemplat simplitatea și seninătatea ce păreau să stăpânească locul. Am simțit cum mă încarc și eu cu ceva din locul acesta special.

Din păcate templul se închidea la 17 și a trebuit să plecăm, altfel simțeam că aș mai fi putut sta mult timp acolo. Ne-am mai plimbat prin grădinile templului înainte să plecăm de tot și am mai observat niște detalii speciale, de exemplu parii de susținere a copacilor erau în formă de crose de polo.

Am luat autobuzul înapoi spre hotel și ne-am încercat norocul la câteva restaurante din preajma hotelului, am intrat în 4 până am găsit în sfârșit loc, dar mâncarea nu a fost grozavă.

Alte momente din această zi.

Toate postările despre Japonia, pe măsură ce le vom publica o să fie disponibile la acest link: Jurnal din Japonia