Un pas mic pentru unii, un pas uriaș pentru mine: Ciucaș X3 UltraMaraton

Totul a început acum mai bine de un an și jumătate cînd mi-am imaginat că pot să alerg un ultramaraton. Mai alergasem maratoane înainte, dar niciodată ceva atît de ambițios pe o distanță atît de mare, 105Km cu o diferență de nivel de 5500m!

Așa că am început antrenamentul, și cînd a venit momentul, m-am aruncat în luptă cu tot elanul de care am dispus. Era septembrie 2017. Am reușit să ajung pînă la km 62, cînd am decis să renunț, deoarece depășisem timpul limită de 13 ore ca să pot să merg mai departe. Decizia a fost simplu de luat, am alergat împreună cu Contiu, care înainte cu 2 săptămîni a avut o gripă, iar în timpul cursei nu s-a simțit bine de loc, așa că am decis împreună să renunțăm.

A mai trecut un an și uite că septembrie 2018 se aproprie vertiginos, mă simt destul de bine antrenat, dar cine poate spune cu adevărat dacă ești bine antrenat pentru un ultra… Cum-necum, înainte cu două săptămîni, rațiunea mi-o ia razna și fac greșeala ca pe ultima sută de metri să îmi ridic numărul de km alergați cu 50% pe săptămînă iar inevitabilul se întîmplă: fractură de stres la al 5-lea metatarsian de la piciorul stîng.

Eh! Acum ce mă fac?! Mai alerg Ultra-ul sau stau 2-6 săptămîni în repaos așa cum scrie la carte? Încerc să merg la un doctor în care am încredere, chiar înainte de cursă, să îmi spună cît de prost stau, dar nu obțin o programare în timp util, așa că după un timp de gîndire (nopți dormite prost etc) decid să merg mai departe. Îmi schimb strategia de alergare și anume să trag tare pe urcare (cînd nu mă doare nimic) și să alerg cît mai puțin și mai lent posibil.

Toate bune și frumoase, dar înainte de cursă cu numai cîteva zile, organizatorii anunță că primul timp intermediar scade de la 9 ore (2017) la 7 ore-vorbim de 40Km și diferență de nivel 2500m! Asta îmi cam dă peste cap ideea de a alerga cât mai încet și cât mai puțin! Vorbesc cu ei pe FB, probabil că și alții, și 7 ore devin 8 ore. Tot e mai bine! Mai am o șansă.

Înainte cu o săptămînă de ultra, nu mai pun în picioare pantofi de alergat ca să las metatarsianul să se recupereze (ha ha ce optimist sunt), dar fac ceva bici și înot. Tot e ceva, încerc să îmi păstrez nivelul antrenamentului cît de cît.

Vine și ziua cea mare, adică vine ora 6AM și stau la start cu probabil cea mai mare emoție pe care am trăit-o vreodată înainte de o cursă. Oare o să mă lase metatarsianul să alerg? 10, 9, 8…3, 2, 1 Start! Plec împreună cu toți, cam repede ce-i drept dar mă simt bine. Alerg 2-3 Km și brusc încep să simt jena la picior. Deprimare totală! Păi dacă acum la început simt jenă, cum o să fie la km 10, dar la 30, la 50… Încerc să calc diferit, dar sunt pe trail și e greu să te controlezi ca pe asfalt. Încerc să îmi înving deprimarea și să iau totul ca pe o încercare, fiecare km cîștigat e unul pentru care trebuie fiu mulțumit de mine, pînă la urmă, există oameni care nu au reușit să alerge nici măcar 5Km în viața lor, așa că indiferent cîți o să fac o să fie bine și așa.

Cu puțin înainte de punctul de control de la km 8, ies pe o pajiște în care ceața dimineții a rămas leneșă la firul ierbii iar alergătorii o străbat făcînd ca scena să arate ireală. Nu mă pot abține și scot telefonul să fac o poză. E fotografia de mai sus.

Și uite așa, fac primii 10 și mă simt din ce în ce mai bine, psihic mă refer, că jena deja se transformă într-o durere, din fericire nivelul durerii e unul suportabil, dar ideea este că trebuie să fiu atent ca nivelul să nu crească altfel dau în fractură totala… Puțin după km 10 calc pe o piatră, exact unde nu trebuie, ai ghicit, sub metatarsianul cu pricina și simt o săgeată de durere! Trebuie să fiu și mai atent pe unde calc.

Decid că trebuie să mă împrietenesc cu metatarsianul nefericit și să construiesc o relație cu el, așa că îi dau nume. Și uite așa ajung să alerg în echipă cu Mititica, iar mie îmi spune Țapul (că mi-am lăsat muscă-hi hi-spre disperarea Deliei și bucuria Marei care mă tot trage de ea). Așa că o rog pe Mititica să doarmă pe urcări sau cînd merg și poate reușește să doarmă și pe porțiunile de alergare, doar că ea e curioasă și nu vrea să doarmă tot timpul. Dar e totuși drăguță, iar intensitatea nu pare că crește.

Ultramaraton km 30

Așa că lucrurile încep să arate din ce în ce mai bine, chiar încep să cred că poate am șanse bune să termin ultra-ul. Tot vorbind cu Mititica vrute și nevrute, km încep să curgă frumos iar la numărul 39 mă așteaptă Delia și Mihaela cu multă voie bună și cu cîteva lucruri de schimb (inclusiv o pereche de alergat în caz că am nevoie). Le spun că îmi e bine și toată lumea e fericită. Plec mai departe, nu apuc să fac 200m că vine Mihaela alergând după mine și îmi spune că a uitat să îmi facă o poză! Așa că am și poză de pe la km 39.

Ajung fără probleme prea mari la primul punct cu timp limită, până aici trebuie să alergi în 8 ore, eu ajung în 7 ore și 10min. Mititica e mulțumită și ea de timpul obținut și mă lasă în pace.

PAUZĂ DE PUBLICITATE! Am fost la Spital la Andrea cu Delia să își verifice ochii, mi-am făcut radiografie și pare că nu am fisură de stres, ci o entorsă netratată după cum a spus doctorul, care probabil cu repaos de alergare, o să îmi treacă în cca 2 săptămîni. Am și programare pe 25 sep la doctorul meu la care am mai fost și care e specializat pe sportivi, el are prostul obicei să descopere fisurile de stres acolo unde sunt greu de găsit, așa că încă nu e clar ce am exact. După ce că fisurile astea de stres au nesimțirea să apară când nu trebuie, mai sunt și dificil de detectat… REVENIM LA PROGRAMUL PRINCIPAL!

Urmează o parte mai neplăcută, pantă de coborîre unde porcii mistreți au rînat terenul și sunt smocuri de iarbă care fac terenul foarte accidentat. Trec cu bine de asta, și încet încet, și cu ceva oboseală la genunchi, la iliotibiala, ajung în 11 ore la baraj, unde aveam ca timp limită 13 ore. Sunt aici cu mai bine de 2 ore mai devreme ca anul precedent. Așa că sunt fericit! Aici stau cam 45 minute, da, știu, cam mult, dar ce bine mi-a prins pauza asta. Îmi descopăr două bătături urîte pe care le rezolv cu plasture 2nd skin, îmi schimb tricoul de alergare și decid să păstrez acceași pantofi de alergare chiar dacă mă dor unghiile de la piciorul drept, parcă am piciorul umflat (unghia mare urma să aflu după cîteva zile după cursă că probabil o să îmi cadă-hi hi). Mititica e încă adormită. Îmi schimb ciorapii cu degete cu unii normali și simt că am acum mai mult loc pentru degete.

În timp ce mă odihnesc, mă gîndesc ce norocos sunt că pot să alerg chiar și cu această problemă la piciorul stîng și că Mititica m-a lăsat să ajung așa departe. Dar de acum înainte traseul îmi este necunoscut și am auzit că spre final vine o urcare cumplită de 4-5Km cu diferență de nivel de 900m! Dar în fine, pînă acolo mai e mult, așa că decid să le iau pe rînd așa cum am făcut și pînă acum. Următorul punct cu limită de timp se găsește la km 89 și trebuie să ajung acolo pînă la ora 2 dimineață. Verific ceasul care îmi arată că stau bine și estimează că voi ajunge pe la ora 3 la final. Lucrurile arată bine! Habar nu aveam ce lovitură grea mă astepta în față…

Plec de la baraj cu greu, dar cu o echipă formată din Vlad Rădulescu și Silviu Șerban cu care am alergat în ultimele 2 ore sau cam așa, iar de acum am decis că vom rămîne împreună. Mulți se grupează din acest punct urmînd să între în noapte. Pe Vlad l-au durut foarte tare genunchii, într-atît încât fost la un pas să renunțe, așa că plecăm de la baraj fără să alergăm, ca să se recupereze. Nu facem nici 5 km cînd din spate auzim o fată care ne strigă să o așteptăm, și uite așa echipa noastră a mai căpătat un membru, pe Roxana Șerban. Ce coincidență! Nu am văzut niciodată atîția Serbani în același loc, dapă-i să și alerge laolaltă! Roxana ne spune că îi este frică de animale pe timpul nopții și să nu o părăsim. Promitem solemn! Roxana are 23 de ani și este educatoare iar tatăl ei are… 49 de ani, exact vârsta mea. Așa că trebuie să am grijă de ea, sunt ca un tată pentru ea 🙂

Ceasul îmi spune că am un avans mulțumitor, ceva de genul 2 ore așa că nu trebuie să trag, pur și simplu mergem la un nivel ridicat, de genul nordic walk. Așa că mergem-alergăm-vorbim și totul e bine. Vlad nu se plînge de genunchi, cu toate că știu că îl doare – află că Roxana are un ketonal așa că stă aproape de ea. Roxana îi promite că dacă nu o lasă în urmă cînd se întunecă, o împartă ketonalul cu el.

Ultramaraton km 70

Pe drum dăm de o fintina de unde ne realimentăm, următorul punct de alimentare este mult în față, pe la km 79 și vom ajunge acolo pe noapte. Și uite că după 15 ore și jumătate ajungem în vîrf de munte, la km 79, unde e noapte, frig și plouă. Aici stă un voluntar, sau poate doi că nu mai țin minte, cu o mașină în al cărei portbagaj se află chestii de mîncare printre care și ceva slană și grăsime care îmi face cu ochiul și o mănînc. Beau și cola, am tot băut cola în ultimele 2 puncte de alimentare. E singura dată cînd beau cola, adică într-un an întreg beau cola doar la maratonul de la Moieciu și uite ca am băut și aici.

Plecăm zgribuliți de aici, urmează o coborîre care îi va testa lui Vlad genunchii, așa că alergăm foarte precaut. Mai dăm de 1-2 stîne, de fapt auzim ciinii lor, unii se aventurează mai aproape de noi spre disperarea Roxanei. Dar nu se întîmpla nimic neplăcut. Și uite așa mai trec 2 ore și jumătate și mai facem 10km (am spus doar că nu am alergat repede…) și ajungem la punctul unde aveam limită de timp ora 2 AM. Noi ajungem aici la miezul nopții, deci cu două ore mai devreme. Aici găsim multe de mîncare, eu iar bag în mine ceva slană, chiar și niște jumări au aici, ceva cola, ceva fructe și alte prostioare. De aici urmează faimoasa urcare pe Gropșoara, o urcare de cca 4-5 km cu diferență de nivel de 900m. O urcare pe care pe alocuri o faci în patru labe cum se spune, și asta la propriu.

Roxana se simte bine, Vlad e destul de ok cu genunchii, Silviu se plînge doar de o bătătură în călcîi, eu însă înainte să ajungem în acest punct de alimetare rămâneam mai tot timpul în urmă, fără să îmi dau seama că ăsta era deja începutul calvarului. Vlad mă tot întreba dacă îmi e bine, asta pentru că nu mai vorbeam de ceva timp, iar eu răspundeam laconic că …da.

Începe urcarea, la început e mai domoală, dar după 2-3 km începem pieptiș! Aici descopăr că nu pot, adică la fiecare cca 20 de pași trebuie să mă opresc să îmi trag răsuflarea, și chiar să mă așez! Ce naiba, din grupul ăsta sunt cel mai bun cățărător, ăsta a fost și planul meu, așa m-am și antrenat, să pot să urc mai repede și apoi să alerg mai încet ca să îmi protejez piciorul. Iar acum nu mai pot nici măcar să urc încet, pur și simplu mă târăsc. Rămîn în urmă, cu Vlad care îmi păzește spatele. După o oră de chin, și vreau să spun că știu ce înseamnă să rezist unei dureri date de ritmul alert al unei alergări, încep să mă întreb dacă mai pot termina cursa. Nu am mai cunoscut pînă acum așa o stare de neputință. Vreau, dar corpul nu mă ascultă. De-a dreptul enervant! Este și foarte straniu, am pulsul 120-130 cînd încerc să urc, adică foarte jos, dar mă simt de parcă l-aș avea 170! Cum mă așez verific în cît își revine pulsul și constat că o face repede, deci nu e o problemă cardio. Trag concluzia că nu m-am alimentat bine și că am rămas fără resurse, dar cînd încerc să mănînc ceva, îmi dau seama că îmi e greață și că nu pot să bag nimic în gură. Toți îmi spun că trebuie să mă forțez să mănînc, așa că primesc un gel de la cineva (nici nu mai știu cine, așa de terminat sunt). Încep să cred că poate ar fi bine să vomit, poate îmi e rău de la ce am mîncat și că de fapt nu e chestie de nealimentare ci de o intoxicație. Îmi bag două degete pe gît de mai multe ori, cu Vlad care mă ține să nu cad, pantă muntelui este foarte mare, eu mă simț slăbit și îmi e teamă că de la spasmele vomitatului să nu mă duc la vale. Nu reușesc să vomit! Silviu îmi da un activator, ceva care este atît de scîrbos chiar și pentru cineva fără senzație de vomă, așa că poate ăsta mă va face să dau afară răul din mine. Iau juma din el. Da! E ceva tare scîrbos, un gust pe care nu știu cum să îl descriu, probabil ca la cît de rău mi-a fost, creierul a refuzat să țină minte așa ceva odios. Dar tot nu reușesc să vomit!

Și atunci îmi dau seama că trebuie să ies afară, adică, acum, chiar în momentul ăsta! Mă trag cu greu deoparte de traseu, și reușesc aproape imediat. Îmi pare rău pentru alergătorii care au mai fost în spatele nostru… Probabil că de acum înainte posibilitatea ca vreun animal să mai vrea să se aproprie de noi scade vertiginos. Dar …ma simt mai bine. Pot să continui urcarea tot cu viteza melcului ce-i drept, dar cel puțin nu trebuie să mai fac pauze așa dese. Încep să sper că poate totuși o să pot să ajung pînă în vîrful urcării, cât privește terminarea cursei, e clar ca în ritmul ăsta nu mai ajung în timpul limită de 24 ore, dar ce mai contează. Trebuie să mă concentrez pe acum, și vedem ce s-o întîmpla mai departe. Și uite așa mai trece o oră tot de coșmar cu Vlad în spatele meu, iar Silviu și Roxana în față, Roxana tot încearcă să mă motiveze “Hai Șerban, știu că poți, ești un om puternic, hai…” și chestii de genul ăsta pe care la un moment dat nici nu le mai aud, eu tot ce mai pot să fac este să mă îmi canalizez toată voința pe următorul pas de făcut și apoi la următorul, apoi iar la următorul … și mă amăgesc că pot să merg mai departe. Așa cum a spus și Winston Churchill, “Daca ai ajuns să mergi prin Iad, atunci mergi mai departe…”.

Am deja 2 ore bune de chin cînd realizez că trebuie iar să ies afară. O fac repede, mai omor jumătate din animalele pădurii, dar eu mă simt ceva mai bine și simt că răul a ieșit-nu am reușit să îl dau afară pe gură dar ce bine ca am scăpat de el. Ajungem în vîrf unde se află un punct de control unde ne așteaptă Tibi Useriu și suntem fericiți să îl vedem și să vorbim cu el. Urmează de aici o coborîre pînă la finish, ca lungime are cca 12-13Km, așa că atenție la genunchi Vlad! Și eu îmi simt iliotibiala dureroasă (ambele de fapt). Spre bucuria noastră aflăm că Tibi are ketonal pentru toți (ce înseamnă experiența!) așa că după ce luăm pastilele, îi mulțumim, îl salutăm și plecăm spre finish.

Vreau aici să zăbovesc un pic să descriu cum mă simt. După 2 ore 45min de chin, nu știu dacă am reușit prin cuvinte să descriu tot calvarul prin care am trecut, mă simt ca renăscut. Pur simplu, în afară de durerea de la iliotibiale pe care știu că ketonalul o să o facă să dispară, nici măcar pe Mititica nu o simt, nu am nicio crampă sau durere musculară, simt că pot să trag aer în piept și să alerg cît de repede vreau! Este o senzație incredibilă, mă aflu aici sus la 1800m altitudine, cu 21 de ore în spate de cursă, la km 95 și mă simt minunat!

Aici sus este ceață că abia vedem balizele luminoase, plouă puțin dar vîntul puternic este cel care ne face să ne mișcăm stîngaci pe creastă, și chiar și așa eu mă simt cel mai fericit om din lume. Cred că aici a fost pentru mine punctul culminant al cursei, momentul în care am știut ca o voi termina împotriva tuturor obstacolelor, metatarsian, iliotibiala sau intoxicație. Primul meu ultramaraton. De fapt, faptul că am reușit să continui cursa, în momentele ei cele mai grele, cînd era așa ușor să apăs pe butonul trackerului de pe umărul meu și să aștept să fiu ridicat de organizatori, mă face să mă simt și mai împlinit.

Alergăm cîțiva km pe creastă și la un moment dat dăm de un voluntar care stă în cort apărat de vînt și cu frontala luminînd cortul ca un glob de crăciun uriaș. Datorită vîntului cortul își schimbă forma, pulsează ca o inimă aflată în efort și se vede foarte frumos în noapte de la depărtare. Voluntarul iese din cort și ne face semn să o luăm la stînga, noi îi mulțumim și plecăm mai departe. De aici e numai coborîre. Și tot coborîm, de acum alergăm tot timplul, toți ne simțim bine, durerile de la genunchi au trecut cam după 15-20min de la ketonal, mai puțin mie care din cauza intoxicației, asimilarea se face mai greoi, și îmi ia cam 45 de minute să îmi treacă. Dar chiar și cu durere, tot am continuat să alerg, atît de fericit sunt.

Ajungem aproape de finish, se aud deja strigătele organizatorilor care ne-au zărit luminile de la frontale și încep să facă galerie. Cînd mai sunt 500m mă trezesc cu Delia și Conțiu care au venit să ne aștepte (ce mîndru sunt de ei că s-au sculat la ora asta pentru mine), Conțiu aleargă alături de noi și ne pozează. Doamne cît de bine mă simt! Trecem toți linia de finish tinindu-ne de mîini. Timpul 22ore 58min! Am reușit să termin sub timpul limită, chiar și cu o ghinionistă intoxicație! Sunt cel mai feriți om din lume! Sunt ultramaratonist!

Ultramaraton km 105!

Sunt cîteva lucruri de spus la final. Prietenii, rudele, mă întreabă de ce am făcut asta, avînd în vedere cît de periculs este, medical vorbind, și nu numai (urși, porci mistreți, dragoni, jaguari…sau alte accidentări), mai ales la cei 49 de ani ai mei. Pentru fiecare din pericolele astea am o explicație și cred că de-a lungul antrenamentelor am reușit să îmi reduc șansele de accidentare. În plus toate aceste 23 de ore au fost în regim de anduranță, adică am avut media inimii foarte joasă. Cît privește partea cu noaptea, nu trebuie uitat că nu alergi singur, iar pădurea a fost trecută de zeci de alergători și voluntari. Cam asta aș putea să le zic celor care mă întreabă, mai mult ca să îi liniștesc pe ei.

Dar de fapt cel mai greu îmi este este să reușesc să explic de ce alerg, și în special de ce un ultramaraton. Doar atunci în timpul alergării, cînd sunt cu mine însumi, ajung să îmi cunosc limitele, adevăratele limite, să mă cunosc cu adevărat, să îmi descopăr părțile mai puțin bune, să fiu în stare să îmi domolesc temerile, fricile dar și să mă bucur atunci cînd văd că funcționez. Atunci cînd adrenalina și endorfinele aleargă prin corpul meu mă simt un om mai împlinit, parcă mai bun, sigur mai mulțumit de mine, și sper că asta să conteze în anii care o să vină. Atît cît o să pot alerga, o să continui să o fac. Se spune că prima jumătate dintr-un ultra îl alergi cu trupul iar cealaltă cu mintea. Nimic mai adevărat!

Toți finaliștii Ultramaraton Ciucas 2018!