A venit iarna! (Cuba – ziua a 12-a)

A venit iarna în Havana. Cel puțin iarna lor. Pentru noi ar fi echivalentul unei primăveri. Ei se plâng că e frig. Unii au geci de puf și cizme. O doamnă care își plimba cățelul de dimineață i-a zis să între mai repede în casă că e frig. Și noi ne-am îmbrăcat mai gros. Eu cu pantaloni lungi, dar subțiri, cămașa de pânză și pulover de bumbac subțire. Șerban cu pantaloni trei sferturi, tricou și pulover subțire.

Cerul a fost întunecat în prima parte a dimineții și părea că se gândește serios să verse niște căldărușe de apă peste noi. Asta chiar n-ar fi fost bine de loc, pentru că nu avem nimic la noi care să ne protejeze de ploaie. Prognoza părea să nu anunțe ploaie când am plecat din România, așa că n-am luat nici umbrele, nici jachete de vreme rea. Dar din fericire ploaia a reușit să ne evite toată ziua. Vântul în schimb nu. Părea chiar că ne caută. A suflat din toate părțile, încât pe la prânz mă alesesem deja cu durere de cap. Și din cauza vântului era mai frig decât mă așteptam, astfel încât ținuta mea cerea o completare. Așa că mi-am cumpărat o eșarfă. Nu e cubaneză, nu am văzut vreun magazin de genul asta pe aici. Am luat-o dintr-un magazin oriental. Cred că e indiană, deși nu are nicio etichetă. Și e moale și călduroasă.

Ziua de azi a fost destinată vizitării hotelurilor și a teraselor aferente. Șerban chiar se plângea că nu are nicio poză de la înălțime, dar, fără să ne propunem, picioarele ne-au purtat pe vreo 4 clădiri azi. Mai întâi am urcat pe Edificio Bacardi, o foarte frumoasă construcție art deco ce a fost părăsită de familia Bacardi la revoluție, când s-au mutat în Jamaica. Acum, clădirea din coral și granit roz oferă spații de închiriat, iar turiștii pot vizita terasa de sub acoperișul piramidal. De sus priveliștea e frumoasă în unele zone, dezolantă în altele. Partea frumoasă e spre clădirile coloniale aflate în stare bună, spre mare și fortărețe. În rest se văd clădiri degradate, decrepite, scorojite, ce te fac să te întrebi cât timp vor mai rezista.

Apoi am luat la rând hotelurile. Mai întâi Hotelul Sevilla, unde erau expuse multe fotografii din vremuri demult apuse înfățișând personalități din vremurile respective. L-am recunoscut pe Graham Green într-una din poze. Hotelul păstra și el un farmec pierdut în timp, printre coloanele de marmură și fotoliile catifelate.

Apoi am fost în Hotelul Ambos Mundos, hotel în care a stat o vreme Hemingway, prima dată când a venit în Cuba, înainte să-și cumpere micul său domeniu. Pe unde a călcat Hemingway în Cuba a lăsat în urmă o mină de exploatat. Camera de hotel, casa, barul Bodeguita del Medio, barul El Floridita. La El Floridita are chiar și o statuie de bronz. Iar lângă Havana e un sat pescăresc unde obișnuia să meargă cu barca. Are și acolo, într-un bar, o statuie. În camera de hotel n-am intrat, doar am aruncat o privire din prag. Nu era foarte mare și nu avea prea multe obiecte. În schimb am petrecut ceva timp pe terasă, unde era și un bar cu mese și canapele pe margine. Canapelele păreau comode și mi-ar fi plăcut să mă întind un pic pe ele, dar vântul ne-a gonit la mese, care erau adăpostite sub un cort.

Ultimul a fost Hotel Raquel, cel mai elegant dintre toate, cu tavane înalte, ornamentate, coloane impunătoare de marmură, candelabre sofisticate, ferestre imense, protejate de lucrături alambicate din fier forjat. Și celelalte hoteluri aveau câte ceva din toate astea, dar aici erau la scară mai mare și mai frumos lucrate. La intrare te întâmpina un ușier în vârstă, negru, foarte serios dar în același timp foarte amabil, care vorbea molcom și care ne-a întrebat dacă vrem să vizităm terasa. Dacă nu ne-ar fi întrebat el, nu ne-am fi dat seamă că hotelul are terasă, dar am fost încântați să o vedem. Ne-a dus chiar el sus, părăsindu-și temporar postul, urcându-ne într-un lift de fier forjat, ce părea că are aceeași vârstă cu hotelul. Avea un ac imens deasupra ce pe vremuri arăta etajul la care se află liftul. Acum nu mai mergea însă. Când am ajuns sus ne-am dat seama de ce în hol nu se făcea reclamă terasei. Nu avea niciun bar și nimeni nu-i deranja liniștea. În schimb avea multe flori și băncuțe, scaune și șezlonguri de lemn. Iar la capătul câtorva trepte se afla un foișor închis, micuț, ce avea înăuntru foarte frumos aranjată o masă pentru 4 persoane. Poate pentru cină.

Toate suișurile și coborâșurile astea ne-au obosit, așa că ne-am retras iar la hostal ca să mai dormim puțin. Pe seară ne propusesem să ieșim din centrul vechi și să explorăm o altă parte a Havanei. Aveam o aplicație pe telefon ce pomenea de tot felul de baruri ce păreau interesante. Nouă ne-au plăcut două dintre ele, ce se aflau mai aproape de noi. Aproape, dar nu foarte, așa că am luat taxiul ca să ajungem la unul din ele. Dar nu știam cum să îi spunem taximetristului să ne ducă chiar la el așa că i-am cerut să ne lase unde am crezut noi că e capătul străzii. Însă nu ne-am dat seamă cât de lungă e strada, așa că până am ajuns la restaurant a trebuit să mai mergem o bucată de vreme pe sub felinare prea puțin luminate, fără să mai dăm cu ochii de alți oameni. Iar când în sfârșit am ajuns, mult lăudatul piano bar s-a dovedit a fi un local de natură incertă, care mai era și închis pe deasupra.

Însă nu ne-am descurajat. Mai aveam o variantă în zonă. Deși zona nu era prea atractivă și nu părea deloc populată, dacă tot ajunsesem până acolo trebuia să vedem cum arată celălalt bar. După alte câteva străduțe de mers, am ajuns în locul unde trebuia să fie barul. Dar ia-l de unde nu-i. Ajunsesem la Malecon, faleza ce străjuiește nordul Havanei, era noapte, frig și pustiu. Iar valurile se izbeau cu așa o furie de parapet încât din când în când reușeau să-l escaladeze și să se reverse peste stradă. Spectacolul era în același timp fascinant și înfricoșător.

Până la urmă n-am mai fost singuri, pentru că a apărut un tip vorbăreț care știa barul pe care-l căutam și ne-a îndrumat către el, dar ne-a spus că venisem prea devreme. Nici nu prea aveam cum să găsim barul fără ajutor, pentru că se afla deasupra unui magazin. Din spusele tipului, pentru musica live trebuia să venim pe la 11. Având în vedere că era abia 8, mai aveam mult de așteptat, așa că am renunțat și am plecat să căutăm un taxi. Cu greu am găsit un alt taxi care să ne ducă înapoi în centru. În final am reușit să facem o plimbare de 13$ fără să vedem nimic, doar să ne obosim și să ne înfometăm.

Ne-am gândit să încercăm să mâncăm la restaurantul din China Town la care mai fusesem. Însă când am ajuns acolo am observat că multă lume se gândise la același lucru ca și noi și erau cel puțin 20 de persoane ce așteptau să între în restaurant. Cu toate astea, am încercat să așteptăm și noi. Dar după jumătate de oră în care nimeni nu a reușit să între, am renunțat și la varianta asta și am plecat mai departe.

Flămânzi, înfrigurați și obosiți, am mai bântuit străzile încă vreo oră până când am ajuns tot la unul din restaurantele din centrul vechi de care fugisem. Așa că degeaba am irosit bani și energie în două ore de căutări, pentru că ne-am întors tot de unde am plecat. Mâncarea n-a fost prea grozavă, nici măcar cald nu a fost pentru că era un restaurant deschis, așa că am plecat tot înfrigurați, mai ales eu, pentru că m-am încăpățânat să ies și în seara asta tot în rochiță fără ciorapi. Am căutat azi să cumpăr niște ciorapi, dar n-am găsit decât albi sau negri. Am crezut că o să păcălesc frigul dacă îmi pun două pulovere, dar n-am reușit. Poate ar fi mers dacă aș fi pus unul din pulovere peste picioare. Apoi am mai aterizat într-un bar unde am evitat cocktailurile cu gheață și am trecut pe Baileys fără gheață ca să mă încălzesc puțin. La noapte cred că o să dorm cu plapuma. Până la urmă sunt de acord cu ei. A venit iarna!