Un cigar, Señor? (Cuba – ziua a 10-a)

Cubanezul care ne-a închiriat bicicletele cu o zi în urmă a fost mirat să audă că le mai vrem încă o zi. Se aștepta probabil să fim doborâți după o zi pe două roți, dar noi am hotărât să nu ne dăm bătuți. Deși, după ce am plecat din nou la drum am început să mă întreb dacă a fost decizia cea mai înțeleaptă. Palmele îmi erau puțin umflate și sensibile la atingere, mai ales la atingerea ghidoanelor tari și dure. Iar eu cred că am exagerat cu o zi înainte cu strângerea lor, nefiind prea încrezătoare în frânele acestei antichități ruginite. Iar șaua mi s-a părut mult mai tare decât în ziua precedentă. Dar tot am plecat.

Am pornit mai întâi în căutarea unei plantații de tutun, având în vedere că ne aflam în zona în care se cultivă cel mai bun tutun din lume. Nu era chiar ușor de găsit, nici semnalizată în vreun fel, dar întrebând din loc în loc, am reușit să-i dăm de urmă. Când am ajuns ne-a luat în primire un cubanez foarte drăguț care nu vorbea engleză, dar ne-a vorbit foarte rar și clar, încât chiar dacă nu sunt fan telenovele, am reușit să înțeleg cam 90% din ce spunea. Și am aflat multe lucruri interesante.

Aici în Vinales, datorită pământului roșu, se plantează doar semințe de tutun negru. Aceste semințe se acoperă cu fân și se lasă să crească. Când au apărut plăntuțele, se selectează cele mai bune din ele și se replantează pe un câmp mai mare. După ce plantele ajung la maturitate, se culeg frunzele și se pun la uscat. Am aflat că din aceeași plantă se fac toate mărcile de trabuc. Eu credeam că sunt semințe diferite. Dar nu, diferența o constituie poziționarea frunzelor pe tulpină. Astfel primul rând de frunze de la pământ nu se folosește pentru trabucurile din comerț. Pentru că nu sunt bune. El zicea că se aruncă. Dar probabil că din ele se fac trabucurile pe care le fumează localnicii. Pentru că aproape fiecare cubanez pe care l-am văzut prin părțile astea avea câte un trabuc în colțul gurii, mai ales cei în vârstă. Revenind la frunzele noastre, al doilea rând de frunze e cel mai suav și se folosește pentru Romeo și Julieta. Al treilea rând este mai tare și e pentru Montecristo, iar ultimul, cel care primește cel mai mult soare, este cel mai tare și e pentru Cohiba. Celelalte mărci de trabuc existente, Partagas și altele, sunt obținute din amestecuri între diverse tipuri de frunze și diferite proporții.

După ce frunzele sunt uscate, țăranii sunt obligați să dea partea leului. Pentru că terenurile sunt în proprietatea statului, țăranii au doar dreptul să le cultive. Iar când e momentul împărțelii, statul ia 90% din producție, iar țăranii rămân cu un amărât de 10%, pe care nu au voie să-l vândă în mod oficial cu etichetă și marcă. Așa că ei își păstrează un amestec de frunze și fac un melanj.

Frunzele preluate de către stat sunt supuse la fermentare chimică, industrială și trabucurile astfel obținute sunt bune de folosit timp de 10-12 ani. Țăranii în schimb folosesc fermentat ecologic, iar trabucurile produse de ei sunt bune doar 3-4 ani. Mai întâi se fierbe apa cu frunze de lămâie, coji de ananas, miere și parcă mai era ceva, dar n-am reținut chiar tot. Amestecul obținut se stropește peste frunzele de tutun care apoi se strâng în baloturi de 1 metru cub și se împachetează în frunze de palmier. După ce frunzele sunt înmuiate și aromate, se trece la fabricarea trabucurilor. Și aici există diferențe între țărani și stat. Țăranii scot din fiecare frunză nervura centrală, pentru că ea conține cea mai multă nicotină, statul în schimb scoate doar jumătate din nervură. Din această cauza trabucurile cumpărate de pe plantație pot fi trase în piept, pe când cele din magazin nu pot fi.

Când a ajuns cu povestea la partea astea ne-a zis că în timp ce el ne arată cum se împachetează un trabuc, noi trebuie să fumăm unul. Și astfel am mai aflat ceva nou și anume că pentru a avea un gust mai bun, e bine să înmoi trabucul în miere, rom sau altceva, în funcție de preferințe. Nouă ni l-a înmuiat în miere și a fost delicios. Apoi a venit momentul afacerilor. Vrem să cumpărăm trabucuri? Vrem, ce să facem! După așa o prezentare frumoasă, chiar dacă înainte nu eram siguri, el a avut puterea să ne convingă. Așa că după ce am negociat puțin, am cumpărat un pachet de 20 de trabucuri.

După ce am plecat, eu am început bineînțeles să mă întreb dacă nu cumva ne-a păcălit, dacă ne-a dat trabucuri bune sau ca cele vândute pe stradă. Așa că ne-am propus să mergem după-amiază să cumpărăm un trabuc de la magazinul specializat din oraș ca să facem diferența.

Am plecat apoi mai departe în căutarea altei peșteri de care auzisem că ar fi în zonă, Cueva del Indio, Peștera Indianului. Am găsit-o foarte ușor, pentru că era chiar la drumul principal. Era și semnalizată, avea parcare, restaurant și vreo 3 cubanezi îmbrăcați în indieni care se jucau cu focul pe lângă niște corturi de indieni. Nimic din toate astea nu sugera aventura trăită cu o zi înainte, dar ne-am gândit totuși să intrăm. Chiar la intrare am dat peste un grup organizat venit cu autocarul, care ne-a încetinit mult explorarea peșterii. Mai ales datorită faptului că o parte din explorare se făcea cu barca. Și fiind atât de multă lume și bărci puține, am trebuit să stăm vreo jumătate de oră la coadă până am reușit să punem și noi piciorul într-o barcă. Am dat și peste doi români în grupul repectiv, grup ce se formase în Mexic. Un băiat ce stătea în Mexic la studii și o fată ce era în trecere pe acolo.

Peștera era luminată electric și mult mai mare decât cea din ziua precedentă. Plimbarea cu barcă se făcea pe un canal destul de lat încât să încapă două bărci una pe lângă altă, fiecare cu câte 12 pasageri. În timpul plimbării, cârmuitorul bărcii cu motor oferea și servicii de ghid, dezvăluindu-ne cu ajutorul unui fascicul luminos diverse forme de pe stalactitele neregulate. Un șarpe, un crocodil, un profil de indian. La final barca te scotea afară, în altă parte decât pe unde intrasem, pe sub niște liane ce-ți dădeau senzația de pădure tropicală. Acolo era o altă parcare, în care autocarele își așteptau cuminți pasagerii. Bicicletele noastre însă nu aveau cum să vină singure până acolo, așa că a trebuit să ne întoarcem în prima parcare să le luăm.

După ce ne-am luat în primire bicicletele încinse de soare, am plecat mai departe să explorăm zona. Ținutul era frumos, cu dealuri și văi, mogotes și palmieri. Era frumos de privit, dar greu de pedalat cu atâtea dealuri. Și eram chiar în mijlocul zilei, când soarele era cel mai arzător. Așa că am hotărât să ne retragem undeva la umbră pentru o vreme. Dar unde? Tânjeam după un foișor cum avusesem parte în ziua precedentă, dar ieșisem din zona turistică și nu mai găseam niciun loc unde să ne putem opri. Am redus standardele. Acum nu-mi mai doream un foișor, vroiam măcar un petec de iarbă care să se afle la umbră și într-un loc cu priveliște. Șerban îmi propunea să ne oprim pe marginea drumului, dar eu refuzam să mă mulțumesc să stau într-un șanț și să mă uit la niște tufișuri.

Așa că am căutat ceva mai bun. Și am căutat. Și tot căutat. Deja nu mai puteam să urc dealurile pe bicicletă, trebuia să mă dau jos și să o împing. La fiecare deal speram să găsesc ceea ce căutam. La un moment dat a trebuit să ne oprim puțin, pentru că aveam senzația că o să leșin. Eram obosită, însetată și flămândă. Așa că am zis, gata, la următorul deal ne oprim, fie ce-o fi. Și până la urmă am avut noroc de un loc destul de bunicel. Aveam mogotes și de pe-o parte și de pe cealaltă a drumului și bonus mai aveam și un lac la picioarele noastre. Și bineînțeles umbră. Dar eram totuși pe marginea drumului și toți localnicii care treceau pe acolo se uitau lung la noi. Niște copii ieșiți de la școală chiar au râs între ei zicând ceva de genul “ce priveliște și-au găsit să admire!”. Pentru ei era ceva obișnuit. Pentru noi nu. Și nu era obișnuită nici sania de lemn trasă de boi ce am văzut-o trecând pe șosea și coborând în vale. Și tot neobișnuit era și numele satului în care poposisem, Republica de Chile.

Popasul ăsta ne-a ajutat să găsim resursele necesare ca să ne întoarcem în orășel și să predăm bicicletele vechi și ponosite, dar încă funcționale, ce ne-au mai purtat încă 30 de km și astăzi. A fost o experiență frumoasă și din când în când palpitantă. Chiar dacă bicicleta lui Șerban frână cu un scârțâit îngrozitor care-ți zgaraia urechile, iar bicicleta mea avea schimbătoarele atât de ruginite încât în majoritatea timpului nu nimeream deloc viteza potrivită, iar amândouă aveau niște șei tari că piatra.

Pe seară am decis să mâncăm în oraș, având în vedere că mâncarea gazdelor nu fusese prea grozavă. Din păcate, în oraș am nimerit într-un loc unde am mâncat și mai prost. După aceea, în schimb, am dat de un bar unde 6 cubanezi cântau foarte vioi și ne-am revenit acolo cu 2 Daiquiri, comparând trabucul luat din oraș cu cel de pe plantație. Și ne-am liniștit. Pentru că cel de firma din oraș era mult mai înțepător și aspru la limbă și se trăgea greu din el. Așa că ne-am dus la culcare linstiți că am cumpărat ce trebuia.