Prin Havana (Cuba, ziua 2-a)

Ne-am trezit odihniți, deși devreme, în prima dimineață cubaneză și ne-am alăturat celorlalți turiști la primul mic dejun de pe aceste meleaguri. Masa s-a dovedit a fi foarte bogată: banană, ananas, papaya, suc de guave, omletă, brânză, ceai, cafea, miere, marmeladă. Am intrat ușor în vorbă cu unii turiști de la masă, mai ales că atmosferă era a unei mese în familie. Ne-am conversat mai mult cu un neamț, Lucas, venit singur în Cuba, de proveniență din Munchen. Abia venise și el cu o zi înainte ca și noi. Am mai vorbit și cu niște olandezi care plecau în acea zi către Vinales, în vestul Cubei, zonă în care se plantează tutun.

Am plecat apoi să vedem dacă vom avea sau nu destui bani de cheltuit în Cuba. Fiind duminică, băncile erau închise, dar Cadeca nu. Așadar, cu inima cât un purice, am luat drumul Cadecai. Din cele două existente în zonă, amândouă pe aceeași faimoasă stradă pietonală Obispo, am ales-o pe cea mai mare. Arăta ca o bancă, cu pază la intrare și zonă separată de bancomate, către care ne uităm cu jind, dar fără folos. Și coadă afară pentru muritorii mai puțin fericiți. Surprinzător pentru noi, dar aparent nu și pentru cei în jur de douăzeci de oameni, turiști și cubanezi deopotrivă, care păreau să știe mersul lucrurilor. După vreo 25 de minute am reușit să ajungem la intrare unde ni s-a spus că doar unul dintre noi are voie să între, chiar dacă suntem împreună. N-am înțeles însă și care era motivul. La ghișeu mi s-a cerut pașaportul și cardul care au fost studiate îndelung, separat și împreună până când s-a ajuns la concluzia că nu sunt false și pot fi folosite. Procedura de retragere de bani de pe card s-a dovedit a fi minuțioasă și elaborată. Întâi au pus un card de-al lor într-un cititor de card, apoi au introdus datele de pe cardul meu în calculator, literă cu literă și cifră cu cifră, apoi au numărat banii, au chemat un supervizor pentru aprobare, mi-au numărat banii și mie în față încă o dată și am semnat chitanța. Abia apoi am fost liberă să plec cu Cuban Convertible Peso, pe scurt CUC, moneda special creată pentru turiști în urmă cu 20 de ani. Localnicii folosesc Cuban Peso sau CUP, deși ei îi zic MN, Moneda Nacional. 1 CUC echivalează cu 1 dolar sau cu 24 CUP/MN. Și deși eu am cerut 700 CUC și există hârtii chiar și de 100 din această monedă, am primit un teanc format numai din hârtii de 20 și de 10. Nici nu intră în portofel. Dar bine că avem bani. Și seif în cameră!

Fericiți și cu portofelul doldora, am plecat să ne întâlnim cu ghidul nostru, Ernesto. Nu aveam așteptări mari de la el, pentru că din emailurile schimbate anterior am observat că limba va fi o barieră destul de greu de escaladat. Adică eu nu știu spaniolă, iar el nu știe engleză și deși se lăuda că știe italiană, de fapt știe doar câteva cuvinte, însă nu destule încât să se potrivească cu italiana mea. Ne-a întâmpinat cu o Volgă veche de 25 de ani, deci nu foarte veche, majoritatea mașinilor vechi văzut pe aici sunt mult mai vechi, în jur de 60 de ani. Cu toate astea, Volgă în cauză era atât de prost întreținută, încât părea că are 100 de ani. Ușile nu aveau căptușeala interioară, geamurile se manevrau cu patentul și mâna pentru a urca sau coborî, iar uneori trebuia să demonteze schimbătorul de viteze pentru a-l convinge să schimbe viteza cu șurubelnița. Iar motorul se oprea din când în când. Noroc că pornea la loc cu puțină muncă de convingere.

Și așa, târâș târâș, am pornit la drum. L-am lăsat pe Ernesto să ne ducă unde a crezut el de cuviință, ca să-i vedem talentele de ghid, care însă s-au dovedit neinspirate din punctul meu de vedere. Deși îi spusesem, e adevărat în italiană, că noi căutăm locuri cu oameni, lui i s-a părut interesant să înceapă cu o piață goală, fără lume, Plaza de la Revolución. Era înconjurată de clădiri pătrățoase ce adăpostesc diverse ministere și sedii ale cârmuirii lui Fidel sau mai nou Raul și dominată de un obelisc imens ce avea în față un bust al lui Jose Marti, poetul revoluționar. Pe două clădiri erau desenate în metal chipurile lui Fidel și Che, la dimensiuni uriașe, ce cred că pot fi văzute chiar din avion.

Am plecat mai departe și nu știu unde vroia să ne ducă Ernesto, dar eu văzând din cartea mea că trecem prin cartierul Vedado, în care era un loc faimos pentru înghețată, i-am spus să ne ducă acolo. Coppelia se numește locul și conform cărții mele servește 30.000 de oameni zilnic. Era coadă când am ajuns acolo, bineînțeles. Coada face parte din cotidianul cubanez. Aroma zilei era cocos. Puțini erau ca noi să vrea doar câte o înghețată la cornet. Majoritatea veneau cu diverse caserole pe care le umpleau pentru acasă. Se pare că altfel de înghețată nu se găsește. Deși mie nu-mi place cocosul, mi-a plăcut înghețata și am făcut rost și de bani locali. Am dat 1 CUC, adică 1 $ și am primit 3 înghețate și vreo 13 CUP/MN.

După înghețată am fost să vedem un hotel din anii 50, când se purta arhitectura înaltă și minimalista, hotel ce și-a început existența sub numele de Habana Hilton. Nu cred că mai ține minte multă lume acest nume, pentru că la nici un an de la deschidere, Fidel și Che au dat buzna și au stabilit cartierul general al revoluției aici, schimbându-i numele în Habana Libre. Acum parterul era presărat cu diverse fotografii de la revoluție, unele făcute chiar în hotel cu barbosii revoluționari ce împânziseră locul.

Apoi Ernesto ne-a plimbat puțin pe Malecon, faleza Havanei lungă de 7 km, de care se sparg valurile Oceanului Atlantic. Ne-a dus apoi în centrul vechi, Habana Vieja, în una din cele patru piețe ale acesteia, Plaza de la Catedral. Mi-a plăcut foarte mult această piață datorită catedralei ce-i dădea numele. Contemplarea catedralei îmi dădea o stare de liniște și stabilitate, parcă nimic nu o putea clinti din loc, cu fațadă ei înnegrită de vreme și cu cele două turnuri ce veghează de peste trei secole peste micuța piață.

Ernesto ne-a dus apoi la Bodeguita del Medio, unde Hemingway obișnuia să bea mojito, într-adevăr pe un perete stătea mărturie declarația și semnătura lui. Fiind acolo nu puteam bea decât mojito bineînțeles, foarte bun de altfel și primul din Cuba. Și ca să fie atmosfera completă s-au nimerit și niște muzicieni să cânte puțină muzică cubaneză. În sfârșit am simțit că am venit în Cuba. Asta era atmosfera pe care o căutăm. Muzică cubaneză și mojito!

La prânz Ernesto ne-a dus la un restaurant de pe lângă piață, unde pentru 3 porții de langustă și 3 beri am plătit 70 $. Cam mult totuși! Bună langustă, dar totuși… Măcar mi-au făcut cadou o cutie de șervețele la plecare. E adevărat că vroiam șervețele la pachețel, dar am căutat toată ziua și n-am găsit, așa că mă mulțumesc și cu cele la cutie.

După masă am hotărât că e mai bine să ne retragem să dormim puțin, pentru că încă nu ne-am obișnuit cu noul fus orar. Dar a rămas că Ernesto vine să ne ia la ora 8 să ne ducă la fortăreața La Cabana să vedem cum se trage cu un tun adevărat. Numai că puiul nostru de somn de 2 ore pe care ni-l propusesem s-a transformat într-un somn adânc de 5 ore care ar fi continuat dacă n-ar fi fost întrerupt de Elsa care ne-a anunțat că ne așteaptă cineva jos.

Încă în lumea viselor, am plecat cu Ernesto pe o ploaie scurtă de iarnă de-a lor, ca o ploaie scurtă de vară la noi. Spectacolul pe care am fost să-l vedem recompunea un ritual din vremuri coloniale, când se anunța cu ajutorul tunului închiderea porților orașului. Tunul chiar era un tun adevărat care însă trăgea cu o ghiulea de câlți din fericire, așa că era numai zgomotul de el, dar asurzitor din plin. Șerban care s-a strecurat în față ca să facă poze, nu a mai auzit nimic timp de câteva minute.

După această incursiune în trecut, i-am spus lui Ernesto să ne lase în centru și am pornit să căutăm un local cu muzică live în care să poposim în acea seară. Tot căutând am nimerit în Cafe Paris unde ni s-a spus că putem sta doar la o masă la care mai stăteau deja 2 persoane. Ne-am dus bucuroși spre acea masă, dornici să cunoaștem alți turiști cu care să ne împărtășim experiențele. Întâmplarea a făcut că cei de la masă să fie chiar Lucas, neamțul de dimineață de la hostal și Danilo, un italian cu care se împrietenise el și care stătea la același hostal. Ne-am bucurat de coincidență și unii și alții și am stat la taclale în acorduri de salsa. Iar la un moment dat am fost chiar invitați să dansăm de către muzicienii din local. Deși nu mă pricep la salsa, m-am distrat încercând.