IMG_7336

Astăzi am plecat spre Vinales. Având în față 9 ore de stat în autobuze și vreo 40 minute de așteptat în stația din Havana, eram pregătiți pentru o zi destul de obositoare, dar nicio clipă nu m-am gândit că o să fie în halul asta de groaznică. Ziua cea mai greu de suportat de până acum din Cuba și ultima de acest fel, sper, din care statul înțepeniți pe un scaun timp de 9 ore a fost partea cea mai ușoară.

Nu știu ce anume din ce am mâncat sau băut ieri nu a fost pe placul stomacurilor noastre, dar cu siguranță ceva sau mai multe lucruri le-au deranjat pe amândouă, și pe al meu și pe al lui Șerban. Sigur masa de seară nu ne-a priit, pentru că, neînțelegând prea bine meniul, am comandat din greșeală numai feluri de mâncare prăjite. De asta mi-am dat seamă chiar aseară, în timp ce mâncăm, dar cu toate astea, nu ne-am oprit niciunul. Poate s-a adăugat și nuca de cocos de pe plajă, ori partea cu romul, ori partea cu pulpa fructului pe care n-am putut să o terminăm, ori amândouă. Ori poate cei de la restaurant, supărați că le-am ocupat masa, ne-au pus ceva în mâncare. Deși puțin probabil, însă nu imposibil.

IMG_7402

Nu știm cu exactitate cauza, dar cert e că spre dimineață s-a dezlănțuit iadul. Întâi în stomacul meu. Apoi în cel al lui Șerban. Iar la 6:30 a trebuit să mâncăm micul dejun. Deși nu aveam poftă de nimic, a trebuit să mâncăm totuși ceva. Având în vedere că gazda nu ne pregătise încă fructele, am putut renunța la ele, însă iaurtul era deja în pahare, așa că am băut o parte din el. Apoi am rugat-o să ne dea ouă fierte, însă n-am știut să-i spun la timp să fie tari și au ieșit moi. Sigur nu trebuia să le mâncăm, dar totuși am făcut-o. Cred că am mai adăugat o mică bombă în stomac. Pentru drum ne-am făcut niște sandwichuri cu brânză. În caz că ne va răzbi cumva, în mod miraculos, foamea și ce aveam deja pregătit nu ne va ajunge.

Ei bine, nu ne-au trebuit nici unele, nici altele. Pentru că tot drumul am fost între agonie și multă agonie, din păcate fără urmă de extaz. Eram atât de slăbiți, încât fără să vrem cădeam într-un somn fără vise și fără odihnă, din care ne trezeam buimăciți. Și, cum starea de rău persista să ne dea târcoale, ne chinuiam să adormim la loc. Cred că speram că la următoarea trezire ne vom simți mai bine. Din păcate, n-am avut noroc să fie așa. La un moment dat autobuzul a oprit într-o parcare pentru o pauză de 10 minute. Ne-am chinuit să ne dăm și noi jos. Parcă eram doi moșnegi așa cum ne țineam de scaune și apoi unul de celălalt, străduindu-ne să nu ne prăbușim. Nu ne trebuia nimic, nu vroiam decât să ne putem întoarce în autobuz și să plecăm odată mai departe. Și să ajungem mai repede la destinație. Orice destinație. Numai să se termine drumul asta fără de sfârșit.

IMG_7447

După o perioadă nedefinită, în care timpul părea că se dilatase în loc să se contracte așa cum ne-am fi dorit noi, am ajuns la Havana. Aici mai aveam un mic hop de trecut pentru că biletele noastre ne aduceau doar până la Havana. Pentru a ajunge la Vinales trebuia să cumpărăm alte bilete, dacă mai existau locuri. Ca lucrurile să fie și mai potrivnice, în fața biroului de unde trebuia să cumpărăm biletele se formase deja o coadă. Iar biroul era gol. Și a continuat să fie gol o perioadă de timp mult prea lungă pentru nervii mei. Într-un final cineva a ocupat scaunul acela gol și coada a început să se miște. Și, deși majoritatea celor dinaintea noastră mergeau în aceeași direcție, am reușit să primim și noi 2 locuri. Acum rămânea doar de văzut dacă mai putem rezista încă 3 ore.

Incredibil, dar am reușit! Am rezistat toate cele 3 ore fără alte incidente, dar și fără să ieșim din starea aceea de letargie somnabulica. Din fericire, gazda ne aștepta în stația de autobuz, iar casa era la doar două străzi distanță. Camera era micuță, iar baia și mai mică, cu o chiuvetă minusculă înghesuită într-un colț, dar ce mai conta? Acum aveam măcar un loc în care să ne prăbușim. Iar eu chiar m-am prăbușit. Șerban începuse să se simtă mai bine, dar eu eram sfârșită. Cu ultimele puteri mi-am făcut un duș în speranța că mă voi simți mai bine, iar apoi m-am târât în pat.

_XTC9739

Am rugat gazdele să ne facă un orez fiert, simplu și un ceai de mentă. În plus ne-au mai fiert și mentă proaspătă și ne-au dat să bem zeamă. După ce am reușit să mănânc și să beau puțin, m-am simțit un pic mai vie. Așa am reușit să fac doi pași până pe terasă și să ne așezăm în balansoare ca să luăm puțin aer. Acolo ne-au găsit doi nemți în vârstă care s-au dovedit a fi vecini cu noi de cameră. Erau și ei veniți pentru două săptămâni în Cuba, ceea ce mi s-a părut nemaipomenit pentru vârsta lor, până când ne-au zis că înainte de a veni în Cuba mai fuseseră alte două săptămâni și în Costa Rica. Extraordinar! Unii oameni sunt foarte rezistenți. Eu însă nu mă număr printre ei, după cum a dovedit ziua de azi.

Notă Șerban: Pățania asta îmi aduce aminte de ceva similar din aventura noastra din China, doar că atunci nu am scris nimic despre ea ca să nu ingrijorăm pe cei de acasă…

_XTC9759 IMG_7323 IMG_7322 _XTC9781 _XTC9805