O viață de câine!

Ozi a intrat in viata mea in februarie 2001 cind avea 4 luni. L-am luat intr-o seara tirzie de undeva din Bucuresti de la cineva care avea cca 6 pui. Am intrat in casa si din toti puii, el a fost cel mai interesat de mine asa ca am decis ca el este alesul. Stapina mamei puilor mi-a spus sa ma uit mai atent ca are o ureche ciupita din nastere si poate vreau sa aleg altul, dar eu am ramas fidel primului instinct si nu am regretat niciodata.

La inceput l-am tinut in casa de frica sa nu mi-l fure cineva, iar intr-o dimineata, prietena mea de atunci, Toni Zaharia, la ora 6 l-a auzit cum latra (eu dormeam adinc pe vremea aia), a crezut ca vrea afara sa faca pipi si cind a deschis usa a gasit afara un ‘domn’ care avea bratele pline cu scaunele mele de plastic pentru curte. L-a intrebat ce face, acesta si-a cerut scuze, a lasat scaunele si a plecat. Toni nu m-a trezit de frica sa nu ma iau dupa el si sa iasa cine stie ce pocinog! Asta a fost prima data cind mi-am dat seama ce investitie buna am facut … De fapt cu cca 6 luni inainte, cind inca nu il aveam pe Ozi, cind am venit de la birou mi-am gasit casa sparta cu citeva lucruri lipsa, moment in care m-am decis sa imi iau ciine. Si uite, ziceam prietenilor in gluma, deja se merita investitia…

A avut o perioda de motait mai mult prin casa dar in curind curtea a devenit noua lui casa. Dar de cite ori venea vreun prieten isi gasea cumva loc si el printre noi si evident era bagat in seama, ceea ce ii placea la nebunie.

In 2003 un ‘om de bine’ ne-a aruncat un pui de pisica, probabil ca sa se distreze sperind ca Ozi o sa il faca bucati-bucati. N-a fost sa fie asa. Ozi si Miu (caci asa i-am spus de la stilul lui de miorlait) au devenit cei mai buni prieteni. Atit de buni ca toamna cind temperatura scadea repejor, Miu dormea covrig peste Ozi, iar Ozi nu se mai misca ca sa nu il deranjeze. Ozi ii facea toaleta uneori lui Miu, invers era mai greu din considerente de gabarit…

Cind ai un ciine, mai ales de talie mare, ajungi sa il iei cu tine oriunde mergi, asa ca in toate vacantele mele Ozi a fost alaturi de mine. In deosebi la mare, Vama Veche sau 2 Mai, Ozi era un fel de ciine al locului, copiii veneau la mine la cort si ma intrebau daca il pot lua pe Ozi la joaca.

In septembrie 2004 am fost in Delta pentru o saptamina. A fost o experienta superba atit pentru noi dar si pentru Ozi care vedea pentru prima oara pelicani si atita peste la masa… Am fost un pic retinut cind ne-am urcat prima oara in barca, de frica sa nu sara in apa, nu ca nu ar fi stiut sa inoate, dar la gindul ca o sa stea toata ziua ud (era cam racoare in perioada aia).

De-a lungul timpului, Ozi a avut parte de multi prieteni care s-au atasat de el, si viceversa, pentru el asta a insemnat familia lui, iar pentru mine a fost o usurare sa vad ca nu arata nici un pic de agresivitate fata de o fiinta umana (cu ciinii masculi e alta treaba…)

La finele anului 2007 s-a nascut fetita noastra, Mara. De prisos sa spun ca din acel moment atentia mea (a noastra) visavis de Ozi a scazut un pic, dar o parte a fost preluata chiar de Mara, de fapt Ozi s-a purtat ocrotitor fata de ea inca de la inceput. Era atit de atent sa apere carutul Marei, incit atunci cind ieseam cu el in parc sa il plimb singur, se ducea destul de hotarit sa verifice daca Mara nu este cumva in alte caruturi din parc. Ceea ce evident ca stirnea panica in rindul mamicilor ingrijorate vazind un lup apropriindu-se de ele.

Din vara lui 2013 starea lui Ozi s-a inrautatit. In urma cu doi ani a avut o operatie la stomac in urma careia, datorita faptului ca a slabit mult, a paralizat de picioarele din spate. Dar dupa o luna si-a revenit, aproape total, iar noi am fost toti usurati. Dar muschii din spate deveneau din ce in ce mai atrofiati, iar din vara asta a trebuit sa rarim plimbarile zilnice prin parc, iar din septembrie nu am putut sa il plimb mai deloc.

In viata ajungi la un anumit moment cind ceea ce este evident devine inevitabil iar clipa asta pentru noi a fost saptamina trecuta cind a trebuit sa luam o decizie. Probabil ca daca ati ajuns asa departe cu aceasta poveste banuiti ce a urmat. Daca gindesti la rece, intre a avea o viata asa cum ati vazut ca a avut Ozi pina de curind, si a avea una in care sa stai imobilizat fara control pe picioarele din spate, intr-un locsor retras, cu o escara urita pe picior si alta in aparitie, si sa astepti sa vina cineva la tine si sa te mingiie sa iti dea apa si mincare, atunci solutia pare evidenta. Dar nu o face si usor de indeplinit… Deloc! Deloc…

Stiu ca avut o viata frumoasa si ca a infrumusetat-o si pe a tuturor celor care l-au cunoscut. Imi pare rau ca uneori nu am avut rabdare cu el, sau ca am fost suparat pe el cind nu ar fi trebuit si multe alte chestii pe care i le-am facut… Nu stiu cum a intrat in viata asta dar stiu cum a iesit, si a facut-o cuminte asa cum a fost toata viata lui iar daca ar fi fost om as fi spus ca a facut-o chiar demn.