Marea Caraibelor (Cuba – ziua a 5-a)
Ne-a atras foarte mult să venim în orășelul acesta mic Trinidad și pentru faptul că se află la 14 km de mare. Și în felul ăsta atingem două obiective. Dacă nu ne place unul, ne concentrăm mai mult pe celălalt.
Iar azi ne-am gândit să verificăm obiectivul mare. Și nu orice mare, ci Marea Caraibelor. Chiar dacă Plaja Ancon nu e cea mai reprezentativă plajă a sa. Din câte am citit. Dar vom vedea. Zis și făcut. Am căutat un taxi, am negociat puțin tariful și am pornit la drum. Taxiul în care am mers era un Chevrolet de prin anii 50 ce mergea tot în ritmul anilor menționați așa că drumul până la plajă a durat destul de multișor. Dar a fost plăcut. Cu pletele fluturând în vânt, în legănatul liniștitor al arcurilor moi ai canapelei pe roți în care ne aflam.
Când am ajuns, am coborât într-o parcare aproape goală de unde, făcând câțiva pași, am văzut marea. Plaja era destul de îngustă, cu nisip fin și multă vegetație, atât palmieri, cât și alți copaci ce aveau coroane bogate cu multe frunze verzi și late. Șezlongurile erau dispuse în unele locuri pe un rând, în altele pe două și cu mult spațiu între ele. Și foarte puțin ocupate. Exact genul nostru de plajă. Mică și aproape pustie.
Ne-am căutat niște șezlonguri pe care să ne întindem și să ne relaxăm. Un băiat foarte săritor a luat două șezlonguri și ni le-a cărat până unde am vrut noi, în schimb ne-a cerut 4$. Albastrul mării era turcoaz liniștitor la țărm și azur puternic în larg. Mi-a plăcut marea. Era calmă, fără valuri mari și nimic care să o împiedice să se unduie blând spre țărmul nisipos. La sunetul valurilor ce se spărgeau clipocind la mal se adaugă cel al palmierilor ce foșneau ușor în bătaia vântului, înălțați ca niște santinele în spatele umbrelelor noastre de paie.
Și era cald. Foarte cald. Când mă gândesc că suntem în decembrie, nu-mi vine să cred! Am intrat în apă să ne răcorim și nici apa nu are temperatura de iarnă, e caldă și bună. Eu m-am bălăcit puțin, dar Șerban a înotat serios, nu s-a încurcat, 1 km. De fapt, chiar m-a speriat. Pentru că nu mi-a zis că are de gând să înoate așa de mult. Am intrat amândoi în apă, el s-a dus în larg, eu am rămas puțin pe lângă mal, apoi am ieșit. O vreme n-am mai fost atentă la el, m-am uitat după scoici sau melci, dar n-am găsit nici unele nici altele. Așa că m-am uitat după Șerban. Și ia-l de unde nu-i. În larg nu era. Și nici în stânga sau în dreaptă. Apa strălucea precum cristalul în bătaia soarelui și nimic nu-i tulbura oglinda. Atunci am intrat în panică. M-am uitat mult în stânga. Nimic. Mult în dreaptă. Parcă ar fi un bărbat în apă. Dar care stă aproape de mal. De ce ar sta Șerban acolo? M-am hotărât totuși să investighez. Am plecat agale dar cu pas rapid de-a lungul malului. Însă, când am ajuns în dreptul lui, respectivul, deși brunet, nu era Șerban. Așa că am făcut cale întoarsă. Și m-am hotărât să merg în cealaltă direcție, deși nu vedeam pe nimeni în apă. La un moment dat, după ce am mers atât de mult încât înapoi nu mai vedeam șezlongurile noastre, am zărit două figuri în larg. Una din ele a început să înoate spre mal și curând a ieșit din apă. Evident, nu era Șerban. A mai rămas una. Speram că e el. Că altă variantă nu mai era. Era prea departe ca să pot să-mi dau seama dacă măcar era un bărbat. Dar a început să înoate înapoi, paralel cu malul, spre șezlonguri. Așa că aveam o șansă. L-am urmat și eu mergând pe țărm. În final, când a ajuns în dreptul umbrelei noastre, s-a îndreptat către mal. Și era Șerban! Uff! Acum puteam să răsuflu ușurată.
După ce ne-am liniștit amândoi bătăile inimii, unul de efort, alta de emoție, ne-am luat o nucă de cocos pe care întâi am băut-o, apoi am mâncat-o, tăiată de meșter cu maceta. Sucul nu prea avea niciun gust, dar pulpa a fost bunicică. Am băut și pina colada, răcoritoare și în ton cu atmosfera.
La prânz am mâncat la barul de pe plajă, o locație mică cu doar câteva mese. Oferta culinară era corespunzătoare dimensiunii, adică redusă și nici măcar apetisantă, ci doar cât să-ți țină de foame. Am luat fiecare câte un sandwich cu ton, probabil de la conservă, cu pâine prăjită și niște verdețuri. N-a fost rău, dar nici ceva memorabil.
La întoarcere l-am chemat tot pe taximetristul care ne-a adus de dimineață, un tânăr cubanez subțirel și tăcut, ce insistase să ne lase numărul lui de telefon ca să-l anunțăm când am terminat cu plaja.
După ce ne-am mai vânturat pe străduțele orășelului în lumina după-amiezii, ne-am dus pe seară să mâncăm la La Botija, localul descoperit cu o seară înainte. Am ajuns printre primii, așa că am ocupat masa cea mai bună din local, chiar în fața muzicienilor. De data asta, pentru că am venit de la început, am ascultat un repertoriu întreg, ce includea și fetele, vocalistele. Au cântat frumos și ele, una din ele, mulatră, în afară de voce a cântat și la vioară. Nu foarte mult, doar acompania din când în când unele melodii. Stând așa aproape de ei aveam senzația că eram la un concert privat și noi eram singurii ascultători. Și mâncarea a fost bună, nu numai muzica. Am luat tot felul de antreuri, dintre care preferatul meu a fost banana chips, care seamănă cu chipsurile de cartofi.
Alte fotografii din ziua a 5-a: