Nu mai țin minte ziua exact, dar îmi aduc aminte că fusesem băgați la “lockdown” de una sau două zile și că era spre prânz, o zi frumoasă, friguroasă și cu soare. Așa că mi-am luat XPAN-ul panoramic, m-am urcat pe bicicletă și am făcut o tură prin centrul Bucureștiului.

Chiar dacă aveam la mine hârtia faimoasă, completată și semnată prin care îmi permiteam să ies din casă “în scop de muncă”, tot timpul cât am umblat pe străzi am avut un sentiment că fac ceva interzis, că parcă în orice moment, cineva o să mă oprească și o să mă trimită acasă. Sau că o să mă ducă la secție sau cine mai știe…

Cred că am stat în total 3-4 ore, timp în care probabil că am dat de 4-5 oameni și cam tot atâtea mașini.

Știu că în data de 16 martie 2020 s-a instituit starea de urgență pe teritoriul României, dar nu îmi aduc exact aminte dacă chiar de atunci nu am mai avut voie să ieșim pe străzi.

Mai relevant este faptul că experiența trăită a fost foarte puternică, probabil pentru că nu mai trecusem prin așa ceva până atunci. Uitându-mă azi peste poze, la mai bine de 2 ani (asta și pentru că am uitat cumva de aceste filme complet și au rămas nedevelopate tot acest timp), mi-am dat seama ca merită osteneala ca să le fac publice. Nu din punctul de vedere al actului fotografic, artistic sau cine mai știe, ci pur și simplu pentru îmi dau seama că începem încet-încet să uităm cum au fost acele zile.

Privesc la imaginile acestea, cu un București gol, lipsit de viață și mă gândesc imediat că toată forfota obișnuită de a se desfășura în stradă, s-a mutat vrând-nevrând în casele noastre. Mă mai gândesc că așa trebuie să arate noaptea unele orașe din țările nordice când soarele nu apune pentru 6 luni.

Cred că astea au fost momentele ideale de fotografiat clădirile, lipsa mașinilor le-a redat din frumusețea lor și le-a dat voie să își prezinte mândre detaliile arhitecturale așa cum și-au dorit cei care le-au creat.

Totodată, lipsa forfotei și a traficului, dă imaginilor o notă de vechi, de peste 100 de ani și zic că îmi place foarte mult.

Acest autobuz încearcă să demonstreze că orașul este încă viu, prin încercarea lui de a duce pe nimeni din punctul A în punctul B. Am un cadru făcut în același loc puțin mai sus, chiar când eram pe cale să plec mai departe, am auzit în acea liniște un vuiet, urmând ca peste câteva clipe să treacă gonind această fantomă. 

Chiar în fața magazinului Unirea, de obicei cel mai aglomerat loc stradal, la vremea acea un loc părăsit, amorțit.

Mă bucur că am uitat de filmele astea, cred că redescoperirea acelor momente acum la peste 2 ani, face ca imaginile să aibă mai mult impact asupra mea vis-a-vis de cum îmi descifrez memoria recentă.

Dacă doriți să vedeți pozele în full screen atunci urmăriți acest link.