În vizită la mătușa Claudia

Îmi developez și scanez filmele cam odată la 2-3 ani, așa că mă aștept ca pozele rezultate să nu fie mai vechi de 3 ani. Cumva am făcut ceva diferit când am pus la păstrare filmele în frigider, așa că în ultima tranșă am găsit câteva filme vechi de 10 și chiar 15 ani! De fapt știu ce am făcut, toți acești ani am crezut că filmele astea erau neexpuse… (îmi aduc aminte de Garry Winogrand care după moartea lui a lăsat cca 3000 de role de film nedevelopate!). Și mă bucur mult că așa ceva s-a întâmplat, pentru că bucuria revederii acestor amintiri prin prisma fotografiilor a fost de-a dreptul extraordinară.

Claudia Anghel (cu numele de domnișoară Claudia Mestecăneanu – 1929-2013) a fost sora tatălui meu Ion Mestecăneanu (1931-1990), o femeie extraordinară și puțin excentrică (o să spun mai încolo de ce credeam asta) și care a locuit într-o casă foarte frumoasă în Ploiești pe strada Stadionului. Din copilărie îmi făcea plăcere să îmi petrec verile la ea, bine, poate pe atunci dorința era stârnită de faptul că mergeam să îmi petrec vacanța cu vărul meu Sorin cam de aceeași vârstă cu mine (acum stabilit cu familia în Franța), dar privind retrospectiv, îmi dau seama că îmi plăcea modul în care Claudia se purta cu mine, de la mămos la autoritar și de multe ori apelând la tot felul de chestii băbești (ulterior am ajuns să povestesc familiei cum mi-a depistat Claudia otita înainte ca urechile să mă doară, dar e o tehnică pe care nu am cum să o descriu aici…)

Ziceam mai devreme că era o femeie excentrică, eh poate că am exagerat un pic, ceea ce mie îmi părea pe atunci excentric (înainte de ’89) este ceea ce face azi colecționarul de tablouri. Casa ei era plină ochi, de la stânga la dreapta și de jos în sus cu tablouri mari sau mici. Chiar în poza de sus se disting câteva tablouri aflate la capul patului. Ah! Și încă un lucru îi mai plăcea Claudiei să colecționeze: bijuterii, sau mărgele cum ne plăcea nouă să spunem, iar de fiecare dată când trecem pe la ea, Delia primea cadou cel puțin una.

Întotdeauna mi-a plăcut cum mirosea în casa aia, un miros care presupun că venea de la multele tablouri și de la covoarele grele puse peste fotoliile din sufragerie menite să îți facă șederea mai confortabilă.

Așa că de câte ori aveam ocazia, de prin anii facultății, de cele mai multe ori în drum spre munte, treceam pe la Claudia, iar de când s-a născut fetița noastră Mara, popasul în casa mătușei mele în drum spre nordul țării a devenit obligatoriu și de toți așteptat.

Din cauză că am ignorat rola de film atâția ani, nu am găsit nimic notat despre pozele astea, nici măcar anul, dar uitându-mă la Mara, presupun ca fotografiile au fost făcut cam acum 11-12 ani. Ca orice părinte, vederea odraslelor într-un cadru fotografic poate să creeze stări emoționale foarte puternice iar eu mă încadrez exact în această categorie ca orice alt părinte. Iar imaginea care mi-a stârnit cele mai puternice emoții a fost cea de jos, în care Mara este înconjurată de fotografiile de familie ale Claudiei.

Ceea ce îmi place enorm la fotografia cu Mara este că prezența Claudiei se face simțită chiar dacă lipsește din cadru. Acum peste mulți ani de când mătușa mea nu se mai află alături de noi, combinat cu bucuria retrăirii acelor clipe din casa ei, momente până mai ieri estompate undeva latent în memoria mea și readuse în prim plan atât de puternic peste 10 ani, face ca această fotografie să îmi placă atât de mult.

Închei acest periplu de sentimente din trecut și prezent cu restul fotografiilor din rola de film și cu un gând bun pentru mătușa mea și pentru toate rudele care ne-au colorat copilăria și ne-au bucurat viețile.