Dans cubanez (Cuba – ziua a 14-a)

Astăzi am vrut să respirăm puțin aer curat, așa că am decis să părăsim temporar Havana. Am mers în satul Cojimar, care se află foarte aproape de oraș, satul de pescari unde mergea Hemingway cu vasul lui Pilar. Satul e foarte mic, are două străzi importante, una pe lângă apă, mai puțin circulată și încă una paralelă, pe care circulă toți localnicii. Ne-a plăcut mai mult să mergem pe lângă apă, să simțim mirosul de mare, de pește, eram aproape singuri, doar noi și valurile ce se spărgeau bubuind de parapet.

Ne-am plimbat și până la restaurantul unde poposea Hemingway. Era plin de fotografii, unele doar cu el, altele cu el și Fidel, sau cu el arătând mândru capturile făcute de-a lungul anilor. Dar n-am rămas acolo pentru că zona de mese era închisă ermetic cu geamuri și nu puteam auzi marea.

Așa că am plecat și ne-am oprit la un restaurant în aer liber care arăta foarte rustic, gen Vama Veche, cu acoperiș de paie și mese de lemn. Avea și două umbrele de paie așezate pe pajiștea din față. Chiar și nisip nu avea, de pe iarbă pășeai pe pietre și intrai în mare. Dar nu intra nimeni să facă baie, doar niște scafandrii am văzut intrând în apă, cred că se scufundau după scoici sau crabi. Ne-am așezat la o masă, am comandat două Daiquiri și ne simțeam atât de bine încât eram hotărâți să luăm și prânzul acolo. Însă sosirea cocktailurilor ne-a schimbat planurile. Pentru că lichidul străveziu din pahare nu semăna deloc cu Daiquri cu care ne-am obișnuit până acum. În el pluteau stinghere câteva insulițe de gheață iar o grămăjoară nedizolvata de zahăr zăcea pe fund. Trebuia să fie frozen și să arate precum niște munți de zăpadă pufoasă. Iar gustul era pe măsura aspectului. A fost suficient să sorbim puțin și ne-am luat adio de la ele. Ne-am bucurat în schimb că între timp completaseră cele două umbrele cu fotolii și canapele din răchită și ne-am mutat acolo. Acum mă simțeam chiar ca la mare. Eram doar noi, era liniște și ne bucuram de adierea vântului, de cântecul valurilor și de mângâierea soarelui. Nu puteam să ne bucurăm și de niște cocktailuri bune, dar ce să-i faci, nu poți să le ai pe toate.

La prânz ne-am întors în oraș și am mers la restaurantul din China Town. Spre deosebire de acum două seri nu era nimeni afară, dar tot am așteptat puțin până să intrăm. Cât așteptam noi, s-au mai strâns și alții și s-a format o mică coadă. Am comandat de data asta o porție de pește în sos de portocală, orez negru cu fasole, yuca și banane prăjite. De la prima vizită am învățat că o porție este suficientă pentru amândoi, iar uneori chiar prea mult. Data trecută ne-am luat o porție de creveți pane cu orez și salată, dar n-am reușit să o terminăm. De data asta ne-am terminat porția, spre deosebire de niște cubanezi de la masa vecină. Își luaseră fiecare câte o porție de creveți pane și încă câte o porție din alt fel. Masa arată precum munții mogotes cu atâta mâncare pe ea. Erau localnici și ce n-au terminat, au luat la pachet. De fapt, majoritatea localnicilor plecau cu pachețele. Poate special comandau mai mult decât puteau mânca, ca să ia restul pentru acasă.

La întoarcere, chiar lângă hostal ne-a abordat un tip ca să ne ofere serviciile lui de taxi. L-am refuzat, dar ne-a lăsat cartea de vizită, în caz că poate voiam să ne ducă la aeroport. Avea un Chevrolet vechi, dar bine întreținut. Era curat, lucios și …. roz!!! Cu alb, e adevărat, dar predominant roz. Și nu scăpam de roz nici înăuntru. Și, deși era roz, lui Șerban i-a venit ideea să mergem cu el la aeroport a două zi. Eu îl tot bătusem la cap zilele trecute să ne plimbăm și noi cu o mașină de acest fel, dar n-am apucat. Acum se ivise ocazia. Nu era chiar culoarea pe care mi-o dorisem, eu aș fi vrut să fie albastră, sau roșie, dar, decât deloc… L-am întrebat cât cere pentru aeroport, eu crezând că o să ne ceară mai mult decât ne aranjaseră gazdele, dar surprinzător, a fost mai puțin. 20$ în loc de 25$. Nu mai rămânea decât să fie mâine aici la ora stabilită.

În seara asta am mers să mâncăm la Trattoria 5 Esquinas și mâncarea a fost delicioasă. Am mai prins liberă ultima masă din cele 5 din interior. Am ales pizza cinque quesos, derivatul cubanez al clasicei quatro formaggi. Deh, trebuia să se adaptaze celor cinci colțuri. Și ravioli cu pesto. Foarte bune amândouă. Și un vin roșu foarte bun, primul vin roșu din Cuba. Eram în Cuba fără să fim în Cuba. Cu mâncare italiană și fără salsa.

Cu stomacele satisfăcute, am mers într-un loc pe care l-am ochit aseară, cu muzică bună, cubaneză spre jazz. De-abia așteptam să mai bem un Daiquiri. Numai că se pare că nu puteau să facă în același timp și muzică bună și cocktailuri bune. Chelnerul a tot încercat să ne sugereze să luăm Mojito. Dar cumva Mojito băut aici în Cuba nu mi s-a părut așa bun, poate pentru că mi-a plăcut Daiquri mai mult. Dacă era făcut bine. Așa că am încercat o Pina Colada eu și o Caipirinha Șerban. Însă când au venit arătau mult mai rău decât cele două Daiquiri din satul pescăresc. Erau tulburi și cumva murdare, încât nici măcar nu am avut curajul să le gustăm.

(Click pe imagine pt filmuletul cu pricina)

În schimb am avut parte de spectacol. Erau două fete, europene, singurele, drăguțe și dornice de dans. Mai întâi au fost invitate pe rând la dans de către un localnic în vârstă, care se mișca foarte elegant. Și ele știau să se miște. Apoi, mai era un grup de tineri localnici ce arătau foarte macho și păreau dornici de … multe. Unul din ei, după ce a executat un număr solo de dans în aplauzele amicilor săi, a trecut la atac și a invitat una din fete la dans. Și … au dansat! N-am văzut nicăieri în Cuba așa dans. Am avut senzația că am fost teleportată în Dirty Dancing și am intrat în zona interzisă. Erau atât de înfocați amândoi, încât mai toată lumea din local s-a strâns în față lângă ei să-i vadă. Mulți au început să filmeze, inclusiv Șerban. Dânsul era exploziv. Când în sfârșit s-a terminat, fetei îi era greu să-și revină. Nici ei nu-i venea să creadă cum au dansat. Trebuie să recunosc, dacă n-am făcut-o până acum, cubanezii știu și să danseze și să se distreze.