Cu trenul (Cuba – ziua a 6-a)

Deși ne-a plăcut foarte mult ziua petrecută la mare, ne-am gândit să explorăm puțin și împrejurimile Trinidadului, să vedem ce are zona de oferit. Aveam de ales între a călări la o cascadă sau a merge cu un tren cu aburi vechi de o sută de ani. Cel puțin asta am înțeles de la gazda noastră foarte amabilă, dar vorbitoare doar de spaniolă. Eu n-am prea făcut mari progrese la capitolul ăsta. Până să vin aici știam să spun bună ziua, bună seara și mulțumesc. Acum, singurele îmbunătățiri sunt că știu să cer două beri sau două mojito, notă și că mâine vrem micul dejun la ora opt. Asta pentru că în fiecare seară gazda ne întreabă când vrem să dejunăm a doua zi.

Revenind la alternativele noastre, am ales-o pe cea cu trenul. Căluții, deși îi îndrăgim, nu ne-au atras să-i și călărim. Poate dacă eram John Wayne ne aventuram. Dar așa, pe asemenea căldură și soare arzător, să stăm în șa câteva ore nu ni s-a părut ceva de dorit. Chiar dacă promisiunea de la capătul drumului urma să fie o cascadă în care puteam să ne răcorim. Așa că am ales celălalt mijloc de transport învechit, dar speram noi, mai comod.

Trenul centenar avea chiar și o gară de unde pleca la drum. Pe care, datorită mărimii, ne-a luat ceva timp să o identificăm. Deoarece gară e un cuvânt cam prețios ca să-i fie atribuit clădirii cu o singură cameră și un singur funcționar de unde ne-am dus să cumpărăm bilete. Când am ajuns, respectivul angajat era prins într-o activitate de scrib. Faptul că noi vroiam să cumpărăm bilete nu l-a făcut să-și întrerupă activitatea, nici chiar după ce mica încăpere s-a umplut de turiști dornici de o călătorie în trecut. Au mai trecut vreo 10-15 minute până când a binevoit să ne învrednicească și pe noi cu niște bilete. Trenul oricum nu pleca fără noi. Care era graba, zău așa!

Și am pornit la drum! Trenul era mic, îngust, de lemn și avea două vagoane, unul cu băncuțe, celălalt cu bar. Priveliștea ce ni s-a dezvăluit de-a lungul drumului era liniștitoare, cu văi înverzite înconjurate de dealuri, vântul adia plăcut, alungând zăpușeala dimineții și parcă eram transpuși în timp, pe vremea când colonialistii mergeau să-și viziteze plantațiile și fabricile de zahăr. Căci ne aflam în Valle de los Ingenios, adică Valea fabricilor de zahăr, nume provenind din secolul XVIII, de pe vremea când valea avea peste 40 de astfel de fabrici. Însă tren vechi înseamnă drum lung și abia peste o oră am ajuns la prima oprire, Hacienda Iznaga. Casa era simplă, bine întreținută și părea pregătită să primească turiști flămânzi, pentru că în curtea din spate se învârtea un purcel întreg la proțap. Adică era învârtit de un localnic care dădea la manivelă de vreo 6 ore. Nimeni din trenul nostru nu a avut însă ocazia să-l deguste, pentru că pe noi nu ne-a prins ora mesei prin părțile acelea.

În schimb, în timpul petrecut acolo ne-am urcat într-un turn îngust, cu vreo 7 nivele și scări înguste de lemn. După ce escaladai cele 136 de trepte, puteai să îți tragi sufletul admirând priveliștea. Valea se întindea până departe, verde și neregulată, cu palmieri răsărind din loc în loc. Iar la bază turnului erau întinse câteva tarabe cu suveniruri și multe pânzeturi albe ce fluturau în vânt ca o mare învolburată.

Aveam o oră și jumătate de petrecut la hacienda și, după ce dovedisem turnul, ne delectasem cu sucuri de zahăr cu rom și cocktailuri. Cu 5 minute înainte de expirarea timpului acordat, ne îndreptăm agale către stație, când am auzit un semnal sonor ce de obicei vestește plecare trenului din stație. Puțin îngrijorată l-am întrebat pe Șerban dacă asta se întâmplă, dar el a zis că nu, doar ne anunță să venim. Ei bine, nu, chiar plecau fără noi, pentru că după sunet a apărut în fața ochilor noștrii însuși trenul, alunecând încet pe șine. Am început să dau frenetic din mâini, să strig și să alerg cât de repede îmi permiteau espadrilele și drumul pietruit. Nu știu ce făcea Șerban în spatele meu, dacă grăbise și el pasul sau eram singură caraghioasă. Oricum caraghioasă eram, pentru că eu, chiar și după ce trenul oprise, nefiind sigură de asta, încă mă chinuiam să alerg mai mult poticnindu-mă decât înaintând. Până și femeile de la tarabele cu suveniruri îmi făceau semne să mă liniștesc, că nu o să rămânem pe acolo.

În final, cu noi la bord, trenul s-a pus încă o dată în mișcare, continuându-și drumul către următoarea destinație, o fabrică de zahăr încă funcțională. A mers el ce a mers și din senin s-a oprit. Fără niciun avertisment. Și tot fără să ne lămurească și pe noi cineva, a luat-o înapoi. Un american de lângă mine a încercat să întrebe de ne întoarcem și nu mai mergem la fabrică, dar nu a primit decât niște zâmbete și cuvinte indescifrabile. Așa că ne-am întors fără să cunoaștem mai multe decât până atunci despre zahăr.

În schimb, domnii conductori au crezut de cuviință să înlocuiască fabrica de zahăr cu o altă hacienda, aceasta din urmă nefiind altceva decât un restaurant. Acolo aveam de pierdut o oră, dar nu ne era foame, așa că am petrecut-o stând de vorba cu o nemțoaică ce călătorea cu fiul ei de 12 ani. Veniseră pentru 4 săptămâni în Cuba și era prima călătorie așa de îndelungată și așa de îndepărtată pentru băiat. Dar părea să-i placă.

La întoarcerea în Trinidad am fost să vizităm o mică fabrică de tutun, unde de fapt singură activitate oficială desfășurată era rulatul trabucurilor. La intrare erau pregătiți să primească turiști cu o mică taxă de intrare. Iar înăuntru, trabuco-învârtitorii erau pregătiți să-ți vândă, chipurile pe sub mână, pachete de trabucuri ce purtau sigiliul Cohiba, la preț de piață neagră. Când nu făceau asta, rulau trabucuri cu repeziciune și îndemânare. Mai multe frunze de tutun franjurate erau strânse și rulate în alta mai mare și puse la presat în forme speciale. Cele deja presate erau înfășurate în altă frunză de tutun, apoi un căpăcel era decupat și lipit la unul din capete.

Ne-am mai plimbat apoi pe străduțe și la un moment dat am întâlnit un localnic ce mergea cu o iguană în brațe și îmbia trecătorii să se apropie, precum umblă la noi cu miei sau alte vietăți. Miei am văzut destui, dar iguane mai rar. Șerban nu era interesat, dar pe mine m-a atras reptila. N-a trebuit decât să mă apropii puțin și imediat m-am trezit că mi-o dă să o țin în brațe, iar el pleacă să stea de vorba cu alți localnici. Ce-i drept stătea nemișcată pe umărul meu, așa cum o țineam că pe un copil. Cel puțin cât mi-a făcut Șerban poză. Apoi a vrut să plece la plimbare. Pe mine. Și eu să încerc să o opresc. Rezultatul a fost că mi-a lăsat niște zgârieturi adânci pe mână dreaptă și mi-a rupt și o brățara. Dar tot mi-a plăcut de ea.

Mergând spre casă am asistat la schimbarea potcoavelor unui cal direct pe stradă, la marginea drumului. Noi am ajuns în momentul în care copitele erau pilite. Calul era foarte cuminte, ținut în frâu de un prichindel asistat de către tatăl său.

Pe seară am fost din nou la La Botija și am ocupat aceeași masă. Pe măsură ce localul se aglomera, chelnerii îi rugau pe cei ce ocupau mese sub capacitatea lor să accepte la masa lor alți turiști. Cum acesta era și cazul nostru, la un moment dat masa noastră s-a completat cu doi tipi. Unul din ei, Daniel, era englez și după ce renunțase la slujba sa de contabil în Londra în urmă cu un an, călătorea într-una. Fusese în Australia, Mexic, Columbia. În ultima țară îl întâlnise pe Marco, se împrieteniseră și deciseseră să vină împreună în Cuba. Marco, jumătate italian jumătate grec, născut și crescut în Londra, petrecuse anterior 6 luni în Columbia.

Ce plimbăreți sunt unii oameni! Și nouă ni s-a părut grozav că am reușit să venim două săptămâni în Cuba!