Cu bicicletele prin Vinjales (Cuba – ziua a 9-a)

În noaptea care a trecut, în lungile momente de insomnie, am ajuns la concluzia că din punct de vedere al țânțarilor, dimensiunea unei camere e prea puțin importantă. Ce contează este cine se află în acea cameră în momentul când ei, țânțarii, decid să-și facă rondul. De exemplu, noi stăm într-o cameră foarte mică. Și totuși, în ea au reușit să încăpă destui țânțari cât să mă facă să stau trează aproape toată noaptea. Dar din fericire ziua a luat locul nopții și am putut evada de la masa zburătoarelor zumzăitoare.

Iar bucuria a fost și mai mare atunci când m-am dat jos din pat și mi-am dat seama că tot răul din ziua precedentă a fost șters cu buretele de miraculoasa zeamă de mentă. Și aveam de ce să mă bucur, pentru că ne aștepta o experiență nouă. Am închiriat biciclete. Și, spre deosebire de acum 3 ani în China, nu-mi mai este frică de aceste mijloace locomotoare. Ba între timp chiar am achiziționat și eu unul. Așa că am avut ocazia să fac ceva progrese la acest capitol. Iar acum, cu stomacul refăcut, am plecat mult mai încrezătoare la drum.

Am pornit cu soarele strălucind peste munțișorii carstici ce ne înconjurau la tot pasul, asemănători cu cei văzuți în Yangshuo, China. Cei de aici se numesc mogotes, căpițe de fân, și parcă sunt mai grasunei decât cei din China. Sunt plini de vegetație și înconjurați de văi plate presărate de palmieri. Iubesc palmierii. Așa cum stau înalți și maiestuoși, simpli dar impunători, mai presus decât tot ce-i înconjoară. Iar frunzele lor late foșnesc melodios în bătaia vântului.  

Am ales să mergem mai întâi să vedem o mogotă cioplită, deși mai degrabă ciuntită ar fi cuvântul potrivit, pe care Castro a cerut să fie încastrată o pictură murală reprezentând omul socialist. Era mare, colorată și neatrăgătoare și avea un restaurant la poalele ei. Numai că dacă din întâmplare te răzbea foamea sau setea și vroiai să ajungi la restaurant, trebuia să plătești 3$ intrarea în complex. Dacă vroiai să vezi doar pictura, puteai s-o faci cu mult înainte să ajungi la ea.

După ce ne-am potolit curiozitatea, am trecut mai departe și am apucat pe un drum de pământ roșu ce ducea spre un Mirador, un loc cu priveliște deosebită. După puțin timp l-am găsit. Pe un delușor se înălța o căsuță, iar în spatele ei era ridicat un mic foișor de paie deasupra unor fotolii sculptate în piatră. De acolo se deschidea o mică vale străjuită de mogote.

Cel care avea în grijă micuța proprietate, un cubanez cu ochi albaștri, ne-a spus că ne poate duce la o peșteră din apropiere, Cueva del Silencio, Peștera tăcerii. Pentru că fără ghid nu putem pătrunde prea adânc și în niciun caz nu putem ajunge până în capăt unde se află un lac în care putem înota dacă vrem. Propunerea lui ne-a atras, așa că am pornit la drum. Imediat ce am plecat ne-a arătat un cal legat de un tufiș și ne-a întrebat dacă ne place să călărim, iar Șerban a zis că mie da, așa că a luat și calul cu el. Calul nu avea decât o funie, dar pe drum, trecând pe lângă niște case, s-a oprit la una din ele și a luat un căpăstru, iar puțin mai încolo de la alta a luat o șa. Și iată calul gata! Atunci s-a întors spre mine și mi-a spus chica, treci pe cal! Și m-am urcat. Și așa, eu pe cal și ei pe lângă, am continuat să mergem spre peșteră.

Drumul nu era marcat și nici prea bine bătătorit, probabil n-am fi fost în stare să găsim peștera dacă ne-am fi aventurat de capul nostru. La început mergeam în câmp deschis, puțin deal, puțină vale, puțin trap. Apoi am început să mergem printre tufișuri, copaci, iarbă înaltă și țepoasă. Trebuia să fiu atentă la tot pasul că altfel calul mi-ar fi lovit capul de crengi sau picioarele de copaci sau el ar fi călcat în picioare răsadurile de fasole. La un moment dat m-a pus să cobor, a legat calul și am continuat toți trei pe jos. Și am început să urcăm. Cărarea abia se distingea prin hățișul de arbori și tufișuri ce-ți tăiau calea. Nu după mult timp drumul a devenit și mai abrupt și a trebuit să ne folosim și mâinile că să înaintăm. Când în final am ajuns la peșteră eram zgâriată pe mâini și pe picioare. Nu mă pregătisem pentru explorări prin junglă, ci pentru căldură, așa că eram îmbrăcată în pantaloni scurți și maiou.

Intrarea în peșteră părea desprinsă din Indiana Jones. Câteva trunchiuri erau aruncate peste o mică prăpastie și dacă pășeai cu grijă aveai noroc și intrai în peșteră. Mai departe drumul era îngust, se cobora pe o scară de lemn și abia apoi se lărgea. De acolo însă, cele câteva raze răzlețe de soare ce reușiseră să pătrundă până acolo ne părăseau și trebuia să ne croim drum singuri, cu ajutorul lanternelor. Din loc în loc, din beznă se iveau diverse obstacole: bolovani, stânci joase, alte scări de lemn. De fiecare dată ghidul îmi dădea mâna și mă ajuta. Și bine făcea pentru că pe jos era pământ prăfos și destul de alunecos. După ce mă ajuta pe mine, mă lăsa o clipă singură și-l lumina pe Șerban ca să se asigure că trece și el cu bine. În acele momente, rămasă singură în întuneric, mă simțeam foarte straniu. Aveam senzația că mi-am pierdut toate simțurile. Parcă nu mai simțeam nici pământul pe care stăteam. Nu eram sigură dacă stau pe ceva sau plutesc. Din fericire, clipele de imponderabilitate erau scurte și lumina revenea din nou lângă mine.

Într-un final, încet încet, am reușit să ajungem în capăt unde am dat peste lacul subteran. Se vedea doar începutul, restul își săpase drum printre pereții de piatră. Ghidul ne-a spus că putem să înotam, așa că Șerban s-a aventurat cu una din lanterne pusă pe cap. La început apa era mică pentru că mergeai pe un trunchi de copac doborât, dar apoi nu mai atingeai fundul. Ghidul m-a îndemnat și pe mine, dar înotatul într-o apă unde nu văd nici sub mine nici pe lângă mine nu se numără printre sporturile mele preferate. Șerban s-a întors din aventura acvatica fără peripeții și am ieșit teferi și nevătămați din nou la lumină.

Ne-am despărțit de ghid și de căluțul lui ascultător și ne-am continuat drumul cu bicicletele, până când am simțit nevoia să ne adăpostim undeva de soarele dogoritor. Și cu ocazia asta să ne luăm și frugalul prânz ce-l căram după noi. Era compus din bananele și biscuiții sărați ce fuseseră destinați drumului cu autocarul, dar rămăseseră neatinși. Singurul loc pe care l-am găsit în zona lipsită de popasuri turistice a fost foișorul din curtea unei casa particular în devenire. Proprietatea era mare, cu tot felul de sculpturi din lemn și piatră răspândite peste tot, cu alei de piatră ce șerpuiau printre lămâi înalți și tufe de cafea. Una din cărări ducea către un lac verzui și o zonă cu mese peste care se întindea o încrengătură de lemne ce adăpostea două dormitoare. Fiecare avea câte un pat, ferestre fără geamuri și nu aveau uși. Baia era în curs de construcție jos pe pământ.

După ce ne-am odihnit și răcorit, am plecat mai departe să găsim un lac despre care auzisem că s-ar afla nu departe de orășel. Într-adevăr nu era departe, poate dacă mergeai cu mașina. Cu bicicleta însă era ceva de mers. Și nu prea era drum drept, era cu multe suișuri și coborâșuri. De coborâșuri nu mă plângeam, dar cu suișurile aveam ceva probleme. Nu ajunsesem așa departe cu antrenamentele mele. Până la urmă am izbutit să găsim și lacul, care se dezvăluia dintr-o dată după o mică pădurice. În fața lacului se întindea o zonă aridă și nisipoasă, ce se transforma într-un sol clisos pe marginea apei. Lacul era imens și agitat, cu câteva bărcuțe sparte și ruginite legate la țărm. Am stat o vreme acolo, fiecare în câte o bărcuță, aveam din nou nevoie de puțină odihnă. Am fost singuri până la un moment dat când au mai apărut două cupluri, care însă veniseră cu mașinile.

La întoarcere, picioarele mele au refuzat să mai pedaleze pe dealuri și a trebuit să mă dau jos și să împing bicicleta de câteva ori. Deși eram obosită, iar șaua nu fusese prea blândă cu mine, eram mândră că am reușit să parcurgem în acea zi 30 km.