Pep, Stanley și Philip

Aseară am asistat la prezentarea pe care fotografii Philip Blenkinsop (Australia), Pep Bonet (Spania) și Stanley Greene (SUA) de la agenția foto NOOR au ținut-o la ARCUB în fața unui public numeros (în majoritate format din fotografi după numărul mare de fețe pe care le-am recunoscut). Fiecare și-a prezentat cca 3 proiecte, mai puțin sau deloc văzute până mai ieri și au discutat despre ce inseamnă să faci fotografie documentar. Cu mâna pe inimă pot spune ca imaginile prezentate au fost extraordinare, de fapt răscolitoare ar fi cuvintul mai potrivit, de la teatre de război în Cecenia, Iraq până la Viet Nam.

Am realizat a nu știu câta oară cât de benefic este pentru fotografia de documentar să îți fie prezentată chiar de fotograf și nu de editor (cum de obicei se întâmplă) – ai ocazia să vezi fotografiile care de multe ori pică la selecția revistei și poți să afli și multe din culisele acestei meserii atât de grele.

Îmi este greu să mă decid care din proiectele prezentate mi-au plăcut mai mult, care au fost mai interesante, în schimb din rindul 2 de unde am stat, am putut sa îi observ de aproape pe cei trei protagoniști. Pot să declar că pentru o astfel de meserie trebui să ai o doagă sărită, sau măcar o rotiță lipsă. În cazul de față lipsa sau săritura au creat niște oamenni extraordinari. Pep Bonet mi-a plăcut cel mai mult poate pentru că este și cel mai tânăr și este și greu sa nu îndrăgești accentul de spaniol pe care îl are (și cred că și cultivă) în engleză. Seria lui cu mutilații din Honduras care au o echipă de fotbal a fost incredibilă. Stanley Greene are 61 de ani dar nu îi dai de loc… Mi-a părut cel mai echilibrat și poate și pentru ca predă (nu a fost clar, probabil fotografie) – e singurul care a avut studii pe fotografie, iar ca orator stă foarte bine.

Chiar, foarte interesant, toți 3 susțin că în loc să petreci 3-5 ani la facultatea de jurnalistică mai bine o lași baltă și te apuci de jurnalism (sau foto jurnalism). Aviz amatorilor.

L-am lăsat la sfârșit pe Philip Blenkinsop care pentru mine a fost personajul cel mai controversant. Fotografiile din proiectele lui sunt incredibile dar nu asta a fost ceea ce m-a bulversat, ci discrepanța dintre scopul umanitar declarat (și care stă la baza fiecărui foto-jurnalist mai de soi) și abordarea fără de milă când vine vorba de câini (asta ca să nu extind la regnul animal). A prezentat un proiect făcut in China despre cum se ucid câinii, chestii pe care le-am auzit și noi pe aici, dar nu prea le-am vazut. Philip are o abordare visavi-s de print foarte interesantă. În afară de faptul că lucrează pe film și își developează și tipărește singur munca, vrea ca cine ajunge în posesia printurilor lui să aibă o senzație similară cu cea trăită de el când a fotografiat. Chestie care am senzația că este foarte greu de obținut, dar el se descurcă destul de bine aș zice – e greu să am un termen de comparație fiind primul fotograf pe care am avut șansa să îl văd vorbind despre acest lucru. Așa că scrie peste fotografii cu sânge iar la manufacturarea ramelor (ca să le numesc așa) foloseste ulei vegetal, extracte de plante, piele, sânge etc.

Pep, Stanley și Philip

Dar să revin la câinii noștrii. Philip a ținut o expoziție despre proiectul din China și pe lângă fotografii a avut și trei instalații manufacturate din… trei câini (morți bineînțeles și probabil din proiectul cu pricina), a menționat ceva de faptul că le-a scos oasele ca să îi introducă în niște vase (bănui că vorbește generic și că nu el a făcut asta), care astfel devin în final un fel de lampioane expuse lângă fotografiile proiectului. Eh, asta nu îmi este clar, cum împaci munca umanitară, cu stilul ăsta de expunere!? Probabil că nu mi-a căzut bine pentru că sunt iubitor de câini, dar asta a susținut și Philip la începutul prelegerii.

In fine, poate că am vorbit prea mult de proiectul ăsta. Cert este că am avut ocazia să văd și să aud de la sursă cum se face fotografie de documentar de mare clasă.

Pep, Stanley și Philip