Alergând alături de cai (Cuba – ziua a 7-a)

În dimineața aceasta, pentru că nu puteam să dorm, am hotărât să-l însoțesc pe Șerban la o alergare. Aveam și echipament, așa că trebuia să-l folosesc cândva, dacă tot l-am adus cu mine. Când am pornit pe la 6:30 din casă, străzile erau aproape pustii iar soarele abia se înălța deasupra acoperișurilor de țiglă roșie. N-a durat mult până am ieșit din orășel și am apucat pe un drum de țară acoperit de pământ ruginiu ce ducea spre sate. Pe drum ne-am întâlnit cu oameni ce veneau în oraș la muncă și copii ce veneau la școală. Cu toții se uitau la noi curioși și din când în când ne salutau. Cred că n-au văzut prea mulți nebuni alergând prin părțile acelea. Altfel, un drum foarte populat. În afară de oameni, ne-am întâlnit și cu o mulțime de căluți, chiar am alergat puțin pe lângă ei, atât cât m-au ținut puterile. Dar am avut ocazia să mă odihnesc când ne-am intersectat cu un tren.

După ce ne-am întors, am fost iar la plajă. Am nimerit un taxi condus de o tipă, prima taximetristă întâlnită în Cuba. Avea un Fiat vechi, dar mai nou decât Chevroletul din urmă cu două zile, așa că prin comparație cu acela, Fiatul zburda pe șoseaua sinuoasă ce ducea spre plajă.

Când am ajuns, n-am mai cerut nimănui șezlonguri, ci ne-am dus și ne-am așezat singuri pe unele goale și n-am mai plătit nicio taxă. Se poate și așa, deci. Șerban s-a dus iarăși să înoate, dar acum știam că are de gând să facă o tură până în Statele Unite și înapoi și n-am mai intrat în panică. Când s-a întors el, am plecat eu, însă la plimbare de-a lungul țărmului. Cum mergeam eu așa uitându-mă la mare și nu eram atentă la persoanele pe lângă care treceam, am auzit pe cineva strigându-mă. Nu chiar pe nume, doar un “Hey, I know you!”. Când m-am uitat mai atent, am recunoscut-o pe Frosina, una din fetele întâlnite în Havana. Se plimba și ea ca și mine pe malul apei, în timp ce prietena ei Kim era la șezlonguri.

După ce mi-am făcut plimbarea și bălăceală, m-am oprit la ele să stăm de vorbă. Am aflat că fetele s-au împrietenit în Olanda, la facultatea la care își făceau amândouă masteratul. După care s-au reîntâlnit întâmplător anul trecut de Revelion în Miami și au pus la cale călătoria din Cuba. Kim lucrează în Olanda, lângă Eindhoven pentru Canon. Printre multele țări prin care s-a plimbat se număra și Ecuador unde a petrecut la un moment dat 6 luni lucrând pentru WWF. Frosina lucrează în Eindhoven pentru Philips. Și ea a fost prin multe țări, Columbia e una din cele pe care am reținut-o. Alte plimbărețe!

Fetele au venit cu o seară înainte în Trinidad, după ce înainte au fost în Vinales. Noi urmează să plecăm a doua zi în Vinales. Ne-am intersectat doar o zi. La fel ca în Havana. De aici ele pleacă mai departe în estul țării, în Santiago de Cuba. Dar nu știu exact când o să ajungă acolo. Pentru că nu au rezervările făcute în avans, așa ca noi. De fapt, numai noi avem rezervările făcute peste tot. Toți ceilalți pe care i-am întâlnit își decid programul pe parcurs. Pentru că avantajul de a sta la casas particulares este că nu trebuie să plătești în avans. Și după cum am observat aici în Trinidad, în orășelele mici e foarte ușor să găsești cazare chiar dacă nu ai nimic aranjat dinainte. Dar, bineînțeles, toate detaliile astea le-am aflat aici la fața locului. De acasă știam doar că nu trebuie să plătești dinainte. Că dacă știam și restul, nu mă agitam să fac toate rezervările din România și apoi să mă agit în Cuba să le schimb. Pentru că Vinales, orășelul unde mergem mâine, nu era în plan. Ne-am decis ieri să mergem. Așa că a trebuit să sun în Havana să îi spun lui Julio (tot la ei stăm) că o să stăm doar 4 nopți în loc de 7. Și să sun în Vinales la o gazdă de pe broșură de la Julio să întreb dacă au camere libere. Și aveau. Așa că acum totul e aranjat.

Am petrecut aproape toată ziua la plajă, înotând, făcând scrubing cu nisip la sugestia lui Kim, bând zeamă de nucă de cocos cu rom și mâncând alte sandwichuri cu ton. Când ne-a venit taxiul ne-am despărțit de fete urmând să ne vedem pe seară la La Botija.

La întoarcerea în oraș ne-am dus la supermarketul local să ne facem aprovizionări pentru a doua zi. Mare lucru nu am găsit să luăm, doar apă și crackers. Dar am luat o pungă mare. Pentru că aveam mult de mers. Ca să ajungem în Vinales, trebuia să mergem 6 ore cu un autobuz până în Havana, să stăm acolo vreo jumătate de oră și apoi încă 3 ore în alt autobuz. Există o altă variantă, puțin mai scumpă, dar mai rapidă, numită taxi collectivo, care în loc de 9 ore ar face doar 6 ore. Din păcate, nu prețul este cel care ne împiedică pe noi să recurgem la acest mijloc de transport. Ci spațiul. Pentru că într-o astfel de mașină merg 4 persoane. Cu 4 bagaje. Nu știu ce bagaje au alții, dar noi n-am reușit în niciunul din taxiurile de până acum să îndesăm amândouă geamantanele în portbagaj, darămite și bagajele altora. Așa că nu ne rămânea altceva de făcut decât să luăm autobuzul. Și multe provizii. În afară de biscuiți ne-am luat și banane. Mici și simpatice de la un fel de aprozar. După ce am ales două mănunchiuri de câte 5 bănănuțe, am întrebat cât costă, iar vânzătorul a zis 10 pesos, care în mod normal pentru noi înseamnă 10$. Cum 10, a zis Șerban? Ce vrea să zică? Nu știam nici eu, dar am scos echivalentul unui dolar și i l-am dat, iar vânzătorul mi-a mulțumit și mi-a mai dat încă 5 banane. Așa că în final a fost mult mai ieftin decât ne așteptam. De fapt, având în vedere cât de scumpe sunt bananele la noi, e primul lucru ieftin de pe aici. În rest, Cuba nu e prea ieftină pentru turiști. O masă ne costă în jur de 20$, un cocktail între 3$ și 5$, o bere 2$, o apă mică 1$.

Pe seară am fost la La Botija. În seara precedentă, la plecare, gândindu-ne că azi e ultima seară, rezervasem masa noastră preferată, ca nu cumva să ne-o ia altcineva. Azi la sosire, surpriză, ne rezervaseră altă masă, pentru 2 persoane, spunându-ne că masa pe care o vrem noi e pentru 4 persoane. Concluzia: mai bine nu rezerva masă, dacă vrei una anume. Cu toate astea, i-am convins să ne lase la masa noastră, care era din fericire liberă, spunându-le că mai așteptăm 2 persoane. Și chiar le așteptam pe fete. Dar ele și-au făcut apariția atât de târziu încât până la momentul acela, noi încercasem să plecăm de câteva ori, însă fără succes, pentru că nu ne aduceau nota de plată. Între timp, înainte de fete, și-au făcut apariția băieții din seara anterioară, deși lor nu le dădusem întâlnire. Iar când au venit în sfârșit și fetele, am ajuns chiar să ne înghesuim toți 6 la acea masă de 4, spre bucuria patronului.

După ce am mai stat puțin de vorba cu toții, noi ne-am retras, lăsându-i pe “tinerei” să petreacă în continuare.