N-am dormit bine azi noapte, peretii fiind din lemn subtire auzeam tot ce se petrecea in camerele din jurul nostru. Iar chinezii vorbesc tare. Si mult. Punctul culminant a fost cand mi s-a parut ca aud un soricel alergand frenetic pe parchet, gand care m-a facut sa ma scol din somn chiar si cand nu mai auzeam nimic si sa ma folosesc de lumina de la mobil sa verific podeaua camerei. Dimineata am realizat ca soricelul fusese de fapt in alta camera si era un catel, dar era prea tarziu.

Asa ca la 7 ne-am dat jos din pat si am iesit sa cautam ceata mult visata. N-am avut insa noroc de ceata, ci de ploaie. Si nu numai la prima ora, ci toata ziua. Dar nu ne-am dat batuti. Si din pacate nici celelalte mii de turisti chinezi. Cu toate astea, am urcat si am coborat cararuie dupa cararuie, pana am reusit sa escaladam toti dragonii din zona. Spinarile lor, acoperite de lanturi de terase inguste de orez galben, semanau cu niste siraguri de perle aurii ce impodobesc gatul unei femei. Daca am fi avut si soare, poate ar fi stralucit la fel ca perlele.

Am reusit la un moment dat sa fentam urmaritorii, sa gasim o potecuta nebatuta de nimeni, ceea ce era foarte ciudat. Cred ca vizitatorii nu aveau voie in zona aceea, dar am ratat semnul. Bine ca nu l-a mai ratat si altcineva. Am fost pentru cateva zeci de minute complet singuri, doar noi si privelistea. Iar privelistea a fost incredibila, e de inteles de ce atrage atat de multi turisti. Localnicii au reusit in 800 de ani sa modeleze pamintul ca sa poata sa cultive orezul pe acest teren in panta. Este extraordinar. Si noi nici macar nu am avut parte de perioada cea mai spectaculoasa, pe la inceputul verii camd am inteles ca terasele sunt acoperite de apa si lucesc exact ca niste spinari de dragon in lumina soarelui.

(la sortat de ardei iuti chiar langa statia de autobuze din Longsheng)

Vazand ca vremea nu da semne de imbunatatire, am decis sa plecam azi. Asa ca ne-am dus in statia de autobuz sa luam autobuzul de 13.00 pentru Longsheng, urmand sa luam altul de acolo pentru Guilin. Insa autobuzul Pingan-Lonsheng e primul la care n-am putut sa cumparam bilete dinainte. Asa ca ne-am dus la 12.15, ca sa fim siguri ca prindem locuri pe scaune. Tot degeaba. Dupa ce ne-am invartit jumatate de ora incercand sa aflam locul exact in care o sa opreasca autobuzul, dupa aproape doua ore, cand in sfarsit a venit, nu numai ca n-am prins locuri pe scaune, dar era chiar sa-l pierdem. Noroc ca Serban a vazut 2 fete, straine ca si noi, ce pareau sa astepte si ele acelasi autobuz, luandu-o la un moment dat la fuga. Noroc ca tot el m-a imboldit sa ma duc sa vad ce se intampla. Dupa ce m-am dus agale in jos la vale am vazut dupa vreo 200 m autobuzul gata de plecare, plin cu oameni. Doar asa am reusit sa-l prindem. Si sa stam in picioare restul drumului. Dar n-a durat decat o ora.

(o gura de modernism in Guilin)

Am luat fara alte incidente alt autobuz din Longsheng si am ajuns 2 ore mai tarziu in Guilin, de unde vom lua maine avionul spre Guangzhou, destinatia noastra finala din China.

Pe maine…