QUOTE
I was born in the Union of Soviet Socialist Republics, USSR, and came to Bucharest when I was fifteen, in the fall of 1990.
For me, having arrived from the true East, Bucharest was the first Western city. It happened to greet me almost one year after the revolution and a few months after the mineriads. Although visibly impoverished by communism and wounded by bullets and shells, I liked Bucharest at first sight. Then, living here, I came to love it sincerely and profoundly, to rejoice in all its changes for the better, to tolerate its changes for the worse, to understand its cosmopolitan, messy, relaxed spirit.
Cities are like people, and the trait included in the word Bucharest lives up to its designation. In it I read bucur (to șbringț joy) and Bucharest really is a city that rejoices. It is a city, although some of its neighborhoods look rather like villages. It is a capital, although it has competition from other, more organized and steadier Romanian centers. Bucharest is joyful during scorching summers, when it covers itself in greenery, and equally joyful during frosty winters, when it is covered in snowdrifts. Bucharest itself is in the agitated traffic, in the melancholy of parks, in the buzz of garden-terraces. It seems not to be too bothered with town planning rules, standards of cleanliness, impeccable social order, etiquette. It is a truly free city, not bearing the complexes of poverty or richness. East and west, north and south merge in it.
One can find here German rigidity and Russian aggressiveness, French elegance, Italian exuberance and Turkish exoticism. One can learn here the spirit of the entire Romania, reunited, reconciled and merry. Here the yellow of the taxies is never the same nuance. When one looks at the height of the buildings, one sees levels and levels; the streets are not dictatorially ordered, nor are they perfectly clean. Trees here are not perfectly groomed. Bucharest has plenty of flaws. But they all seem insignificant details. Bucharest simply rejoices.
CITAT
M-am născut în URSS și am venit în București la cincisprezece ani, în toamna lui 1990.
Pentru mine, sosit din adevăratul Est, Bucureștiul a reprezentat primul oraș occidental. S-a întâmplat să mă întâmpine la aproape un an de la Revoluție și la câteva luni de la mineriade. Deși vizibil sărăcit de comunism, deși rănit de gloanțe și obuze, Bucureștiul mi-a plăcut de la prima privire. Apoi, trăind aici, am ajuns să-l iubesc sincer și profund, să mă bucur pentru toate schimbările lui în bine, să-i tolerez schimbările în rău, să-i înțeleg spiritul cosmopolit, dezordonat, relaxat.
Orașele sunt ca oamenii, iar trăsătura cuprinsă în numele Bucureștiului nu se dezminte. În el îl citești pe bucur. {i Bucureștiul chiar este un oraș care se bucură. Este oraș, deși unele cartiere aduc mai degrabă a sat. E capitală, deși îl concurează alte centre românești, mai organizate și mai cumpănite. Bucureștiul e bucuros în verile toride, când se acoperă de verdeață, și la fel de vesel e în iernile geroase, învelit de troiene. Bucureștiul este el însuși în traficul tensionat, în melancolia parcurilor, în voioșia teraselor-grădini. Pare să nu se sinchisească prea tare de reguli ale urbanismului, de standarde de curățenie, de impecabilă ordine socială, de etichetă. E cu adevărat un oraș liber, necomplexat de sărăcie ori de bogăție. Se amestecă în el est și vest, nord și sud.
Găsești aici și rigiditate germană, și agresivitate rusească, și eleganță franceză, și exuberanță italiană, și exotism turcesc. Afli aici spiritul întregii Românii, reunite, împăcate, bucuroase. Aici galbenul taxiurilor nu are aceeași nuanță. Când scrutezi înălțimea clădirilor, vezi trepte și trepte, străzile nu sunt dictatorial ordonate, nici perfect curate. Copacii de-aici nu sunt tunși la linie. Bucureștiul are destule cusururi. Dar toate par pentru el amănunte nesemnificative. Bucureștiul se bucură pur și simplu.
