QUOTE
Because Nostalgia is in, I prefer to think longingly of the Bucharest of my childhood and adolescence, and not of the contemporary Bucharest where I no longer find myself.
In the 80s I was a student at the Choreography High School, located on 11 Iunie Street, and I would take the road from the high school to the Opera House, where I had daily ballet classes. Through the years, that road, that route, became almost preparatory and loaded with memories of all sorts. I remember the Patriarhiei Hill: we would enter the church and pray we would not be given a math exam and then we would steal lilacs. I remember Unirii Square as it no longer is today and the Brâncovenesc Hospital, which no longer exists. I remember the large-scale demolitions, which I did not understand but which hurt me.
I remember how they tore down the Opereta building on the Splai and the entire area of the State Archives. I recall I had a list of my favorite houses, some in the Brâncovenescu style, other Art Deco, perfect, gray cubes built around 1930. One of my favorite houses, at the intersection of Hașdeu Street with Splaiul Independenței, is today in ruin, about to fall down. I remember the Tosca cake shop, across the road from the Opera House, where we would buy and eat five choux-a-la-creme cakes each and then be sick. I remember the opera and ballet shows where we would be standing in as extras and thought it was something extraordinary. I have many, many other flashbacks of places that no longer exist today. And of people, who are increasingly fewer these days.
And precisely because Nostalgia is in fashion, because I learnt to remodel any negative sensations into something positive, I try every day to see Bucharest with different eyes, through different filters, thinking that the city is a living organism, continuously changing, that with disappointments, miracles happen. I remember that I still have places that are dear to me, my secret streets, friends who craft beautiful happenings, who are close to my soul.
CITAT
Pentru că tot este la modă Nostalgia, prefer să mă gândesc cu dor la un București al copilăriei și adolescenței mele.
În anii ’80, eram elev la Liceul de Coregrafie, aflat pe 11 Iunie, și făceam zilnic drumul de la liceu la Operă, unde aveam orele de balet. De-a lungul anilor, acel drum, acel traseu a devenit, parcă, inițiatic și încărcat de amintiri de tot felul. Țin minte Dealul Patriarhiei: intram în biserică să ne rugăm să nu ne dea extemporal la matematică și apoi furam liliac. Țin minte Piața Unirii așa cum nu mai e azi și Spitalul Brâncovenesc, care nu mai e deloc.
Țin minte marile demolări pe care nu le înțelegeam, dar care mă dureau. Țin minte cum au pus la pământ Opereta, aflată pe Splai, și toată zona Arhivelor Statului. Îmi amintesc că aveam o listă cu casele mele preferate, unele în stil brâncovenesc, altele Art Deco, cuburi gri, perfecte, construite prin 1930. Una dintre casele mele preferate, aflată pe Hașdeu colț cu Splaiul Independenței, este azi în derivă, stă să cadă. Îmi amintesc cofetăria Tosca, de peste drum de Operă, de unde ne cumpăram câte cinci prăjituri choux à la crème de fiecare și apoi ni se făcea rău. Îmi amintesc spectacolele de operă sau de balet în care noi făceam figurație și asta ni se părea fabulos. Îmi amintesc multe, multe alte flashbackuri cu locuri care azi nu mai sunt. Și cu oameni. Care azi sunt din ce în ce mai puțini.
Și tocmai pentru că e la modă Nostalgia, pentru că am învățat să transfigurez orice senzație negativă în ceva bun, încerc zilnic să îmi văd Bucureștiul cu alți ochi, cu alte filtre, gândind că orașul este un organism viu, în continuă transformare, că alături de dezamăgiri apar și miracole. Îmi amintesc că mai am încă locurile mele dragi, străzile mele de taină, prietenii care prilejuiesc întâmplări frumoase, de suflet.
