QUOTE
From the window at the back of my block
A neighborhood is not a congestion of houses placed on a network of streets. It is a form of shared life, a social tissue with a certain spirit pulsating through it. This spirit can be read on the façades of the houses, recognized in the people’s behavior and defined through the place’s atmosphere. Streets are like arteries. The life of the people is like the blood running through them. For the neighborhood’s face, the houses are like cheeks, fences the lines of the face, trees the eyebrows and eyelashes, gardens the hair strands, the air lifting out of things the way of looking, and its scent is like the light shining beneath the skin of the face. The beauty of a place is similar to the beauty of a physiognomy. And this is why, through the beauty of a place, just like the beauty of a face, someone speaks, a spirit. In Latin, they used to call this spirit genius loci.
A neighborhood is not a congestion of houses, and a house is not a “machine-à-habiter” (as Le Corbusier would have had it). What is beautiful in a neighborhood is the breadth of the collective life of the people inhabiting it and the feeling of neatness coming out of things and floating above them.
What is ugly in a neighborhood is the absence of this spirit and the impossibility of reconnecting to a feeling of neatness. Ugliness emerges when people are location numbers, houses are cars for living in and streets are parking lots and sewage pipes for the population.
I was a kid in the 1960s. Communism had not yet managed to destroy the social tissue of the neighborhood that I saw from the window at the back of my block – a neighborhood bordered by the Plantelor, Moșilor, Sfinților and Caimatei streets. If Șerban Mestecăneanu had then taken photos of the houses and gardens at the back of my block (a modernist three-level block built in the 30s), he would have captured a fragment of Bucharest’s old beauty; in the middle of the modernist town, an island of periphery gardens (in the best sense of the word), one-storey houses with low attics, swallowed by winding and scattered yards, beautifully kept by a few hardworking and picturesque families that, to us children, brought us close to paradise. Through nationalisations, confiscations, dispossessions and urban displacement, these families were finally forced to abandon their homes.
During the 80s, the resistance of the social tissue of Bucharest’s old neighbourhood completely fell apart: almost from one day to the next, as if in a tumble, streets deteriorated, fences were broken, houses fell into ruin, gardens were spoiled, the atmosphere of the place darkened and the people maintaining its beauty disappeared, as if the earth had swallowed them.
What you see now is testimony to the damage of communism: a necrotic social tissue, a dead urban structure. This is what communism made out of us, out of our lives, out of the beauty we once knew how to create and which we are struggling to redo now. But everything is still foggy, because the things we remember well are the means of destruction, not the ways to return to life. And the ugliness of the desolation is still here; it still hasn’t left us.
CITAT
De la fereastra din spatele blocului meu
Un cartier nu este o îngrămădire de case dispuse după o rețea de străzi. Este o formă de viață colectivă, un țesut social prin care pulsează un anumit spirit. Acest spirit poate fi citit pe chipul caselor, recunoscut în comportamentul oamenilor și definit prin atmosfera locului. Străzile sunt ca arterele. Viața oamenilor e ca sângele care le străbate. Pentru chipul cartierului, casele sunt ca obrajii, gardurile sunt ca liniile feței, arborii – ca genele și sprâncenele, grădinile – ca șuvițele de păr, aerul care se desprinde din lucruri e precum căutătura ochilor, iar mireasma lui e ca lumina care strălucește sub pielea feței. Frumusețea unui loc e ca frumusețea unui chip. Și de aceea prin frumusețea unui loc, la fel ca prin frumusețea unui chip, vorbește cineva, un spirit. Latinii numeau acest spirit genius loci. Un cartier nu este o îngrămădire de case, iar o casă nu este une machine-à-habiter (cum voia Le Corbusier).
Ce e frumos într-un cartier e suflul vieții colective a oamenilor care îl locuiesc și sentimentul de rânduială care se desprinde din lucruri și plutește peste ele.
Ce e urât într-un cartier e absența acestui suflu și imposibilitatea de a regăsi un sentiment de rânduială. Urâțenia e când oamenii sunt numere locative, casele sunt mașini de locuit, iar străzile sunt parcări și canale de scurgere pentru populație.
Eram copil în anii ’60 ai secolului trecut. Comunismul încă nu reușise să distrugă țesutul social al cartierului pe care îl vedeam de la fereastra din spatele blocului meu – un cartier mărginit de străzile Plantelor, Moșilor, Sfinților și Caimatei. Dacă Șerban Mestecăneanu ar fi fotografiat atunci casele și grădinile din spatele blocului meu (un bloc modernist de trei etaje, construit prin anii ’30), ar fi surprins un crâmpei din frumusețea vechiului București: în mijlocul orașului modernist, o enclavă de grădini de mahala (în sensul bun al cuvântului), case de un etaj și cu pod scund, înghițite de șerpuitoare curți devălmașe, frumos întreținute de câteva familii harnice și pitorești și care grădini alcătuiau pentru noi, copiii, prima vecinătate a paradisului. Prin naționalizări, confiscări, deposedări și reamenajare urbană, acele familii au fost silite în cele din urmă să-și abandoneze casele.
Prin anii ’80, rezistența țesutului social al acelui cartier din București s-a năruit complet: aproape de la o zi la alta, ca într-o rostogolire, străzile s-au stricat, gardurile s-au rupt, casele s-au ruinat, grădinile s-au năclăit, atmosfera locului s-a întunecat, iar oamenii care îi întrețineau frumusețea au dispărut ca înghițiți de pământ.
Ceea ce vedeți acum este mărturia ravagiilor comunismului: un țesut social necrozat, o structură urbană moartă. Asta a făcut comunismul din noi, din viața noastră, din frumusețea pe care am știut cândva să o creăm și pe care acum ne zbatem să o refacem. Dar totul e încă în ceață, pentru că lucrurile pe care ni le amintim bine sunt mijloacele distrugerii, nu căile revenirii la viață. Iar urâciunea pustiirii e încă aici, pentru că nu a plecat încă din noi.
ABOUT THE PROJECT
I have invited 37 artists to take part in this project, and to choose a place in Bucharest to be photographed and to write a text about their relationship with the city. This idea would have remained only an idea without the support of ARCUB. Artists involved: Mircea Albulescu, Coca Bloos, Dragoș Buhagiar, Ștefan Câlția, Mihai Constantin, Corvin Cristian, Alexandru Darie, Ruxandra Donose, Vivi Drăgan Vasile, Tudor Giurgiu, Ilinca Goia, Adrian Ilfoveanu, Sorin Ilfoveanu, Vlad Ivanov, Doina Levintza, Ovidiu Lipan Țăndărică, Marius Manole, Irina Marinescu, Medeea Marinescu, Răzvan Mazilu, Horațiu Mălăele, Dan C. Mihăilescu, Horia-Roman Patapievici, Oana Pellea, Florin Piersic jr., Răzvan Popovici, Marian Râlea, Victor Rebengiuc, Analia Sellis, Răzvan Suma, Tiberiu Soare, Dorin Ștefan, Roman Tolici, Andi Vasluianu, Gheorghe Visu, Dorel Vișan and Aurel Vlad.
This is an extract from “Bucharest Portrait of an Artist” album published in 2015. I would like to thank Horia Roman Patapievici for taking part in this project. More information about the album can be found here. These photos were taken at the artist’s studio and Theodor Pallady Museum in Bucharest.
If you are curious to see other artists involved in this project then follow this link.