QUOTE
For a long time, one thing has been constant in Bucharest: change. It’s hard to tell whether the speed at which Bucharest is erasing the traces of the past is due to the dynamism typical of the youth or to the disease of forgetting its own old age. Maybe it is a bit of both.
I used to like Bucharest very much. I went to high school at Sf. Sava, then to study at Ion Mincu șe.n. architecture universityț and the little streets in the Cișmigiu, Bulevardul Dacia, Amzei, Grădina Icoanei area were a very appropriate background for endless romantic walks. This was happening over 1988-1996, at a time when the buildings in the area seemed to have been taken out of Romantic engravings, overrun by ivy, slightly shabby, but all in a usable state, and bearing a touch of age that gave them charm and elegance. No houses were bought especially to be demolished, like these sinister carcasses or empty plots that one now encounters all over the place.
Now I walk very carefully around these areas, only on the increasingly few streets left untouched by bad taste, because I am afraid I would notice another polystyrene wrapping, another flashy color, another white, double-glazed window, another distorted roof or simply another new and deformed building taking the place of the charming houses. There are areas in this city I used to explore so affectionately that make me walk away, turn my back on them, just as they seem to have turned theirs on us.
But there are still many beauties, Cinderellas waiting to be discovered, protected, shown. I believe the next generation is sowing the seeds of a spectacular and surprising change, similar to the one that happened in Romania around 1900, when the country transformed itself within twenty years from a peripheral, rather oriental land to a stable and European monarchy. I’m given a feeling like this by the recent transformation of Calea Victoriei: the generous sidewalks and bicycle tracks are part of the signs announcing that the long “transition” period might be over and the city could be reborn for its inhabitants.
CITAT
De multă vreme un singur lucru e constant în București: schimbarea.
Viteza cu care Bucureștiul șterge urmele trecutului este greu de spus dacă se datorează unui dinamism tipic tinereții sau unei boli a uitării, proprii bătrâneții. Poate că e un pic din amândouă.
Mie îmi plăcea Bucureștiul foarte mult, am învățat la Sfântul Sava și apoi la Ion Mincu, iar străduțele din zona Cișmigiu, Bulevardul Dacia, Amzei, Grădina Icoanei etc. erau fundalul (atât de potrivit!) pentru nesfârșite plimbări romantice. Asta se întâmpla în anii 1988-1996, pe vremea când clădirile din zonă erau parcă desprinse din gravuri romantice, năpădite de iederă, ușor părăginite, dar toate în stare de folosință, și tocmai acea patină le dădea farmecul și eleganța. Nu existau încă acele case cumpărate special pentru a fi dărâmate, carcase sinistre, sau locuri virane de care dai acum la tot pasul.
Acum mă plimb pe acolo cu mare grijă, numai pe străzile, din ce în ce mai puține, necolonizate de prostul gust. Mi-e frică să nu observ încă o înfofolire în polistiren, încă o culoare țipătoare, încă un termopan alb, încă un acoperiș desfigurat sau pur și simplu o altă clădire nouă și diformă în locul fermecătoarelor căsuțe. Sunt zone din orașul pe care îl exploram cu atât drag care mă îndeamnă să fac cale întoarsă, să-i întorc spatele, așa cum și el pare că ni l-a întors nouă.
Dar există încă multe frumuseți, Cenușărese care așteaptă să fie descoperite, protejate, arătate. Cred că se află în generația următoare germenii unei schimbări spectaculoase și surprinzătoare, ca aceea a României din jurul anului 1900, când țara s-a transformat în douăzeci de ani dintr-un ținut periferic, mai degrabă oriental, într-un regat stabil și european. Un astfel de sentiment mi-l dă recenta transformare a Căii Victoriei: trotuarele generoase și pistele pentru biciclete sunt semne ce anunță că lunga perioadă de „tranziție“ ar putea lua sfârșit, iar Orașul ar putea renaște pentru locuitorii săi.
