Inca 3 autobuze si iata-ne ajunsi si in satul Pingan, de langa Longsheng, pentru a vedea renumitele terase de orez Spinarea Dragonului (Dragon’s Backbone Rice Terraces).

Insa drumul n-a fost chiar floare la ureche. Mai intai a trebuit sa luam un fel de maxi-taxi din Chengyang in Sanjiang. Michael de la hotel ne-a scris in chineza pentru sofer ca-i dam 2,5 lei in plus daca ne duce pana la statia de autobuz din Sanjiang. Soferul s-a uitat urat la noi. Probabil Michael ii scrisese altceva. Asa ca ne-a luat doar 1,5 lei in plus si ne-a lasat in mijlocul orasului. Intreband din om in om, am reusit sa ajungem si la statia noastra. Noroc ca plecasem din timp. Urmatorul tronson catre Longsheng a decurs fara probleme, aveam bilete deja cumparate de un prieten de-al lui Michael, contra modicului comision de 5 lei. Aici insa, ne-a luat vreo 10 minute si 10 persoane ca sa aflam cand pleaca urmatorul autobuz catre Pingan.

In final ne-am suit intr-un autobuz ce a devenit pe parcurs neincapator si, desi am prins locuri pe scaune, am fost destul de inghiontiti. Drumul a fost foarte aglomerat asa ca in loc de o ora am facut doua si nici nu ne-a dus pana la destinatie, ci ne-a lasat in drum, pe serpentine, nemaiputand sa inainteze datorita zecilor de masini parcate pe sosea. Initial am crezut ca fusese un accident, dar nu, pur si simplu micul sat spre care ne indreptam noi si care credeam ca e un sat izolat, ascuns in munti, era invadat de mii de turisti, veniti cu masinile proprii sau cu autocare.

Unde sunt atatia turisti sunt si zeci de tarabe cu suveniruri la care localnicii te imbie agasant, iar combinatia creaza o atmosfera sufocanta. La vreo jumatate de ora de la parasirea autobuzului am reusit sa ajungem si la hotel, un sfert de ora pe serpentine, un sfert de ora prin sat, pe niste cararui pietruite ce urcau permanent, hotelul aflandu-se bineinteles cat mai sus, pe o colina.

Dupa ce ne-am lasat calabalacul la hotel am plecat la plimbare. Satul este format numai din suisuri si povarnisuri pietruite, foarte inguste si este inconjurat din toate partile de terasele de orez. Nu e de ajuns ca potecile sunt inguste. Nici ca permanent te calci in picioare cu gramezi de turisti. Chinezii astia inventivi s-au gandit si la cei pe care inaltimile s-ar putea sa-i descurajeze, asa ca din loc in loc te mai lovesti sau te loveste si cate o lectica ce poarta cate o persoana mai corpolenta sau mai obosita.

(probabil porumbei sau alte creaturi zburatoare neidentificate, frumos expuse langa un album cu poze din zona)

Dupa ce am fost in recunoastere ca sa identificam traseul pe care vom merge maine, am mai inghetat o vreme pe afara in noaptea ce s-a lasat si apoi ne-am intors la hotel sa ne incalzim. Eram convinsi ca la hotelul nostru (cu pereti din lemn) din varful dealului nu ajung prea multi si ca vom avea parte de o seara linistita. Ei bine, e chiar opusul. E o galagie generala, voci pe mai multe tonalitati, tipete de copii, muzica din ce in ce mai tare, troncaneli si bubuieli, de parca un intreg batalion de chinezi a venit la cea mai tare petrecere de karaoke din sat. Noroc ca avem dopuri de urechi! Se pare ca nu le-am luat degeaba.

Serban vrea sa se scoale maine cu noaptea in cap, zice ca daca tot nu e soare, poate are noroc macar de ceata la prima ora sa iasa cat-de-cat pozele cu terasele de orez.

Pe maine…