Ultima zi în Cuba (Cuba – ziua a 15-a)

Ultima zi în Cuba! La 17:30 decolăm spre Europa. La 14:00 plecăm spre aeroport. Mai avem o dimineață de petrecut în Havana. Singurul lucru pe care-l mai avem de făcut este să cumpărăm banane ca să-i ducem fetei noastre Mara. Ca la orice întoarcere dintr-o călătorie, nu putem să ne întoarcem cu mâna goală. Trebuie să-i ducem ceva. Însă pe aici nu se găsesc multe suveniruri pentru copii. I-am luat o mică păpușică artizanală de cârpă și niște maracas, dar mă îndoiesc că o să-i placă prea tare. Ceea ce știu în schimb sigur că-i plac sunt bananele. Iar bananele de pe aici sunt mici ca dimensiune și mult mai gustoase decât cele de acasă. Și mult mai ieftine. Costă cam 1$ kg. Probabil pentru că nu sunt pentru turiști.

Având ideea asta în cap, de când am revenit în Havana, am început să ne uităm după locurile cu bananele cele mai bune. Banane sunt peste tot. Aproape la fiecare colț de stradă. Dar nu toate sunt la fel de bune. Și nu peste tot au banane verzi, așa cum vrem noi să luăm ca să țină cât mai mult. Cam a doua zi de când ne-am întors am descoperit chiar la o stradă de noi un mic magazinas care avea numai banane. De toate felurile. De la mici la mari și de la verzi la foarte coapte. Am cumpărat câteva de test și s-au dovedit a fi cele mai delicioase de până acum. Așa că l-am întrebat dacă are deschis și sâmbătă ca să luăm chiar în ziua plecării. A zis că da, sigur, e deschis în fiecare zi. În zilele următoare drumurile noastre ne-au purtat deseori prin fața lui și de fiecare dată l-am văzut stând zâmbitor la fereastră, așteptându-și mușterii. Așa că eram liniștiți.

Ei bine, azi dimineață, după micul dejun, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mergem să luăm banane. Când am ajuns însă, Murphy ajunsese acolo înaintea noastră pentru că evident, taraba era ÎNCHISĂ!!! Nu ne-a venit să credem, deși drept să spun, mă așteptam. Mi se pare că în Cuba totul e imprevizibil și se poate întâmpla orice. De cele mai multe ori ceva bun, dar nu și de data asta. Am stat noi ce-am stat, am așteptat, nu s-a întâmplat nimic. Am întrebat atunci la prima ușă de lângă, dacă știe ceva de omul nostru. Cred că ne-a răspuns că ar trebui să fie acolo. Nu sunt sigură. Un tip ce tocmai venise la aceeași ușă, s-a uitat la noi, apoi a început să bată în obloane și să strige Ramon. Presupun că așa îl chema pe bananagiul nostru. Obloanele s-au încăpățânat să stea închise, iar tipul a plecat în drumul lui. Am mai bătut și noi în obloane, dar degeaba. Așa că am plecat să căutăm banane în altă parte. Deși eram convinși că nu o să găsim la fel de bune.

După ce ne-am învârtit vreo 3 km, ne-am întors cu vreo 3 mănunchiuri de banane și ne-am dus în cameră să ne facem bagajele. Neavând cântar, am împărțit cum ne-am priceput mai bine bananele și sticlele de rom între cele două geamantane și am plecat la plimbare. Și deși nu mai aveam bani locali de cheltuit, am intrat într-un magazin de picturi și alte obiecte artizanale. Magazinul era al unei doamne, Martaelena, iar acolo mai lucrau soțul ei Peresosa și o doamnă mai în vârstă, drăguță, Meme. Toți trei erau pictori. Aveau multe pisici, ce se regăseau în multe din tablourile expuse pe pereți. Erau foarte amabili și vorbăreți, am aflat că Martaelena fusese cu mult timp în urmă în România. Tot plimbându-ne prin camerele înțesate de obiecte și tablouri, ne-au căzut ochii pe niște farfurii de lut pictate de Peresosa. Deși nu ne mai propusesem să cumpărăm nimic, farfuriile ne-au plăcut prea mult, așa că ne-am dus să mai scoatem bani, ne-am întors și am cumpărat două din ele.

La prânz ne-am dus la 5 Esquinas și ne-a luat vreo 10 minute să ne hotărâm ce să mâncăm în așa fel încât să ne săturăm, dar să ne ajungă banii să mai bem și câte două cocktailuri de căciulă. Ca să plecăm veseli la drum. Când ne-am întors la hostal, la colț ne aștepta o surpriză: Ramon deschisese obloanele, iar bananele atârnau voioase afară! Când ne-a văzut, și-a amintit de noi și de faptul că urma să venim, dar ne-a spus senin că el a fost la pescuit. Ca să vezi! Și, ca să se revanșeze, ne-a adus din spate o tulpină plină de banane delicioase, verzi ca iarbă. Iar noi ce-am făcut? Stimulați de cocktailuri, am cumpărat două mănunchiuri mari. Of, ce-o să ne facem la aeroport?

La 2 fără un sfert am coborât și din fericire pantera roz ne aștepta. Adică mașina roz antamata în ziua anterioară, ce avea agățată o panteră roz de oglindă. Pe de o parte, m-am bucurat că omul a fost serios, pe de altă, mi-ar fi plăcut să nu fie, pentru că lângă el era parcată o mașină similară, bine lustruită și albastră. Dar, și noi fiind oameni de cuvânt, ne-am urcat în cea roz. Cu vântul suflându-mi în păr, în acest Chevrolet din 1956, ce străbătea domol străzile, mă simțeam într-o altă epocă, îmi lipsea doar rochia înfoiată de muselină roz, mănușile albe de vară și ochelarii de soare în formă de ochi de pisică ca să întregească imaginea. Și mi-am dat seamă că un singur lucru îmi mai doresc să fac aici, pe tărâm cubanez, să conduc minunăția asta roz bombon. Așa că mi-am făcut curaj și l-am întrebat pe șofer dacă crede că mă poate lasă să conduc și eu puțin. Cred că respirația mea mirosea și a alcool când m-am apropiat de el să-i pun întrebarea ce i-a dat fiori reci pe șira spinării. S-a uitat la mine cu o față speriată și nedumerită, apoi ca să fie sigur că a înțeles bine spaniola mea trunchiată, a exclamat ” Tu, să conduci? Ah, ia, iai!”. Adică nu Șerban, bărbatul, vroia să conducă, ci eu, o fată! Culmea! Eu am zâmbit încuviințând că a înțeles bine, dar el s-a întors cu fața la drum, dând din cap. Nu știam ce să înțeleg, dar după puțin timp mașina a tras pe dreapta și șoferul s-a dat jos. Uraaaa, mă lasă! S-a așezat în dreaptă mea și a poziționat schimbătorul în Drive. Noroc că era automată, altfel n-aș fi reușit să schimb vreo viteză, pentru că schimbătorul aflat la volan n-avea niciun însemn. Și, am pornit. Volanul era mare cât unul de autobuz, dar se învârtea ușor. Nu-mi rămânea decât să mențin banda. Nu cred că aș fi putut să mă descurc pe străduțe înguste, pentru că nu vedeam unde se termină mașina în partea dreaptă. Dar aici benzile erau destul de late încât să încap. Și goale. Nu ne-am întâlnit decât cu o motocicletă cu ataș pe care am reușit chiar să o depășesc fără să o arunc de pe șosea. Însă se pare că mă luase avântul, pentru că taximetristul nostru a început să-mi facă semne disperate să încetinesc și nu după mult timp mi-a zis să opresc. Distracția luase sfârșit. Cred că îl trecuseră toate apele în scurta mea aventură automobilistică.

Și am ajuns la aeroport. Acum urma primul test pentru banane. După ce am stat 40 minute la coadă, timp în care Șerban făcea diverse scenarii, toate încheindu-se cu noi fără banane, am ajuns în sfârșit la ghișeu. Aveam voie să cărăm doar 23 kg. Un bagaj avea 23,4 kg și trecea, celălalt însă avea 26,7 kg. Aveam două variante, ori să plătim 20$, ori să scoatem aproape 3 kg din el. De plătit nu puteam, nici să fi vrut, pentru că nu mai aveam cu ce. Așa că am scos geanta de plajă și am îndesat în ea farfuriile de lut și toate bananele găsite pe lângă. Am pus bagajul din nou pe cântar, verdictul: 24 kg. Ne-am uitat cu disperare și speranță la tipul de la ghișeu. El, amabil, s-a uitat la ecranul ce afișa greutatea, la fețele noastre nadusite și a zâmbit. Ne-a spus “O să mă prefac că are 23 kg”. Uff! Am trecut de un hop. Mai rămân câteva.

Am trecut cu bananele și de controlul bagajelor de mână și, după ceva timp petrecut în sala de așteptare, am urcat în sfârșit în avion. Noi am depășit greutatea permisă la bagajele de cală pentru că, pe lângă banane, am îndesat și câteva sticle de rom în ele. Pentru că ni se spusese că altfel nu avem cum să ajungem cu rom în țară. Dacă cumva vom cumpăra din aeroportul din Havana, va fi confiscat în Paris, la control. Pentru a verifica această teorie am cumpărat totuși și o sticlă de rom din aeroport, pe care am adăugat-o bananelor și farfuriilor din geantă de plajă.

Acum că eram în avion, toate grijile legate de banane și rom s-au disipat în fața încercării ce se prefigura: 10 ore și jumătate de rezistat în avion până la Paris. La următoarele 3 ore de la Paris la București nici nu mă mai gândeam. Să ajung întâi la Paris. Decolăm, îl strâng pe Șerban de mână până când nu mai simt nici mâna lui, nici a mea și suntem în aer. Se anunță o veste bună. Căpitanul ne spune că zborul va fi doar de 8 ore și jumătate. Am uitat că acum noi zburăm într-o parte și pământul se învârte în cealaltă. Parcă mă simt un pic mai bine, un pic mai relaxată. Însă, nu după mult timp încep turbulențele. Din fericire, nu durează mult. Din păcate, sistemul video iar nu merge și nu ne putem uita la filme. Nu-i nimic, ascult o carte. Numai să nu avem turbulențe, în rest nu mă plâng de nimic. După vreo 3 ore și nenumărate restartari, sistemul video a reușit să pornească. Să sperăm că sistemul video e singurul sistem din avion care se poate defecta. Am început să mă uit la filme. Șerban doarme. De altfel, multă lume doarme. Eu nu pot. Sunt în priză de parcă am luat energizante. După încă o oră nu mai pot sta pe scaun. Am gura uscată și am nevoie la toaletă. Nu cred că pot sta 8 ore pe scaun fără să mă ridic. Îmi fac curaj. Nu sunt turbulențe, avionul zboară liniștit. Mă ridic și merg cât de repede pot pe culoarul dintre scaune. Toaleta e ocupată și altcineva așteaptă afară. Pot să beau apă cât aștept. Iau un pahar, deschid sticla, încep să torn, când brusc, avionul începe să tremure. Paharul aproape că îmi scapă din mână. Nu mai nimeresc să pun sticla înapoi de raft. Însoțitorul de bord aflat în apropiere ne spune să ne întoarcem imediat la locurile noastre. Abandonez sticla desfăcută, paharul și aproape fug printre rânduri, mă arunc în scaun și îmi leg centura cu mâini tremurânde. Inima îmi bate nebunește. Șerban, treaz, se uită la mine și zâmbește. El de ce zâmbește când eu sunt în pragul nebuniei? În scurt timp avionul se liniștește. Zboară iar lin. Însoțitorul de bord mă găsește și îmi întinde paharul cu un zâmbet liniștitor. Îi răspund și eu cu un zâmbet recunoscător. La toaletă n-am ajuns, dar măcar nu mor de sete. Mă uit la un alt film. Încerc din nou să merg la toaletă și de data asta reușesc. Mă mai uit la un film. Nu mai știu câte filme am văzut. Am pierdut șirul. Când ajungem odată?

În sfârșit, pilotul anunță că începem coborârea. Mă uit pe geam. Nu se vede nimic. E o ceață să o tai cu cuțitul. Și coborâm și tot coborâm. Când apare pista? Deodată, se aude un huruit puternic. Întru în panică. Ce se întâmplă? Mă uit disperată la Șerban. De data asta e și el un pic neliniștit. Huruitul continuă. Ne uităm din nou pe geam. Parcă se vede ceva, dar ce? Seamănă cu…niște clădiri! Am aterizat, nu pot să cred! Huruitul e făcut de roțile ce rulează pe pistă.

Coborâm din avion. Acum e momentul să mă concentrez pe următorul hop. Oare traficanții de banane vor trece cu mărfurile sau nu? Pun cu grijă pe banda de control geanta de plajă cu banane, farfurii și puțin rom. Pun separat geanta de umăr, și ea cu banane. În spate vine Șerban, cu rucsacul plin și el de banane. Aștept cu sufletul la gură verdictul. Banda s-a oprit. Tipul ce se uită la ecran se ridică și se duce să vorbească cu un alt tip. Sunt prea departe ca să aud ce vorbesc. Vine și cel de-al doilea și se uită la ecran. Scoate geanta de plajă și o pune pe o bandă separată. Mă duc încet spre el. Mă simt ca o infractoare. Văd că scoate sticla de rom. Taie punga sigilată, ia sticla, o scanează, mă aștept să o oprească, dar nu, o împachetează în altă pungă și o pune la loc. Se uită iar în geantă, cotrobăie și scoate bananele. Se uită la ele, dar le pune la loc. Uff! Am trecut! Mai avem doar un zbor de suportat.

Ceața persistă și zborul se amâna cu jumătate de oră, apoi încă jumătate și încă jumătate. În final, după o oră și jumătate în plus de așteptare, se anunță îmbarcarea. Și zborul acesta va fi mai scurt, în loc de 3 ore, doar 2. Ar trebui să fie bine. Dar nu e chiar așa. Pe la jumătatea drumului încep niște turbulențe așa de puternice încât căpitanul ne anunță că va trebui să meargă mai încet și vom ajunge în 2 ore și jumătate. Între timp ațipisem și mă trezisem de nenumărate ori. Eram frântă. În sfârșit începe coborârea, iar afară e din nou ceață. Ce vreme! Nu se vede nimic. Coborâm, coborâm, dar deodată, avionul se înalță ambalând cu putere motoarele. Și se înalță și se tot înalță. Ce se întâmplă? O să cedez nervos. Căpitanul anunța că ne-am ridicat pentru a mai face o tură și că e o procedură normală. Probabil o procedură normală în caz că ai ratat aterizarea de prima dată. Nu mai rezist. Vreau acasă! Din fericire, a doua oară reușim să aterizăm. Gata, am ajuns acasă. Uraaa!!!

Acasă, îi arătăm Marei bananele. E foarte fericită și începe imediat să mănânce din ele. De curiozitate, le cântărim să vedem câte am luat. Par foarte multe. Și chiar sunt multe, 6,5 kg. Nici nu-i de mirare că am depășit greutatea permisă cu atâtea banane. Între timp s-au mai copt, așa că în următoarele zile vom trece la cură de banane!