Havana de sus (Cuba – ziua a 13-a)

Astăzi a reapărut soarele. Și încet, încet, s-a făcut din nou călduț și plăcut. Eu în schimb, grație serii trecute, strănut și îmi curge nasul. Sper să nu răcesc din nou. Am plecat răcită din România, ar fi culmea să mă întorc răcită la loc.

Acum că suntem la sfârșit de vacanță, am hotărât să vizităm și un muzeu și am mers la Muzeul de Artă Cubaneză, unde am început cu arta colonială, ce era predominată de foarte multe portrete. Am continuat cu arta schimbării de secol, cu multe schițe ce ilustrau perioada de huzur a americanilor în Cuba, însoțiți de mașinile ce pot fi văzute încă pe străzi. Apoi perioada modernă și contemporană de la care n-am reținut mare lucru.

Apoi am mai intrat într-un hotel luxos, Iberostar Parque Central, ce avea o foarte frumoasă terasă, cea mai elaborată din cele văzute până acum, cu bar, muzică live și piscină. Avea chiar și un jacuzzi. De acolo de sus se vedeau cele mai frumoase clădiri din Havana, impozantele Gran Teatro și Capitolio, din păcate amândouă închise pentru renovare. Considerată cea mai spectaculoasă clădire neobarocă din Havana, Gran Teatro a fost la origini un club social galician, iar ulterior un teatru ilustru. Capitolio în schimb a fost inspirat de Capitoliul de la Washington și ridicat pentru a găzdui Congresul bicameral al Cubei. Admirând acești coloși ai istoriei am savurat cel mai bun suc din Cuba, de papaya, probabil și cel mai proaspăt judecând după culoarea portocalie intensă.

La prânz am descoperit la două străduțe de hostal o tratorie italiană, Trattoria 5 Esquinas, adică 5 colțuri, pentru că era la intersecția a 5 străduțe. Avea o formă triunghiulară, cu 5 măsuțe înăuntru și 3 afară, era mică și cochetă. Iar patronul foarte atent cu toții clienții săi. Venea mereu să ne întrebe dacă ne place mâncarea. Și chiar ne-a plăcut. Deși salata caprese avea cașcaval în loc de mozzarella, dar măcar avea busuioc. Iar gnocchi erau un pic cam tari, dar aveau un sos de brânză delicios. Și focaccia era foarte bună, făcută în cuptor adevărat.

Restul zilei ne-am plimbat pe străzi. Printre mașini vechi și frumoase, care mai de care mai colorate. Nu cred că există în paleta de culori vreo nuanță care să nu se regăsească pe aceste mașini vechi de mai mult de jumătate de secol. Albe, roșii, roz, mov, galbene, maro, verzi, albastre, negre, portocalii, aurii. Poate am ratat eu vreo culoare în enumerarea mea, ele însă cu siguranță nu. Din unele culori chiar am văzut mai multe nuanțe. Dar cumva, în acest decor și cu asemenea forme, mi se părea că li se potrivește orice culoare.  

Unele erau într-o stare mai bună decât altele. Mai bine întreținute, mai lustruite. Cu tapițerii de piele albă învelită în plastic ce străluceau în bătaia soarelui. Altele însă, erau mai hodorogite și abia se târau trosnind din toate încheieturile când treceau peste nenumăratele hârtoape ce împânzesc Havana. Iar cele mai prost întreținute erau și mai poluante. Lăsau în urmă lor un val de fum negru ce părea că ne sufocă.

Când ne-am propus să mergem în Cuba eram încântați că urma să vedem atâtea mașini vechi ce par că te transpun în alte vremuri. Însă nu ne-am dat seama că farmecul lor vine la pachet și cu multă poluare. Nu cred că am fost vreodată în vreun oraș atât de poluat în care să îmi fie atât de greu să respir. Iar în afară de mașini vechi, mai contribuie la poluare și multe autobuze, camioane și alte autoutilitare, bineînțeles toate vechi. Există însă și mașini noi, unele chiar foarte noi, iar numărul lor e în continuă creștere. Și ele poluează, dar nu chiar așa de mult.

Singurele care nu poluează sunt bici taxi, un fel de triciclete mari, cu 2 locuri pentru pasageri. Bici taxi sunt peste tot. Ocupate sau nu, gonesc neobosite printre mașini. Cele mai norocoase au claxon, celelalte însă folosesc semnale sonore ca să-și facă simțită prezența. Iar conducătorii lor te îmbie la tot pasul să te urci în ele. De fapt tot timpul te întreabă cineva dacă vrei ceva, dacă te poate ajută cu ceva. Contra cost bineînțeles. Poate vrei o bici taxi, sau un taxi, sau cauți un restaurant. Constant cineva te abordează. Amabil, fără să tragă prea mult de tine. Și aproape imediat te întreabă de unde ești. Cuvintele cel mai des folosite de noi în această călătorie sunt “România” și “no, gracias”. La auzul țării, rămân ușor bulversați și nu știu unde să ne plaseze. Majoritatea turiștilor întâlniți de noi și probabil și de ei sunt nemți, francezi și italieni. Iar dacă nu ne întreabă de und suntem, încearcă ei să ne plaseze într-o țară. Și li se pare că Italia e cea care ni se potrivește. Poate din cauza pălăriilor.

Am decis să luăm iarăși masa de seară la gazde ca să nu mai alergăm prin oraș după restaurant. Pe urmă am încercat să intrăm într-un bar pe care îl văzusem cu o seară înainte, un bar pe două etaje, plin de cărți, dar n-am avut noroc. Era coadă afară și n-am vrut să așteptăm.

Așa că după ce am mai căutat puțin am ajuns iar la Cafe Paris, vechii noștrii prieteni. Numai că nu mai cânta formația ce ne-a plăcut așa de mult data trecută. Dar tot era muzică bună. Am stat afară de data asta pentru că eram foarte bine echipați, cu gecile subțiri de puf. N-am mai vrut să risc să îngheț și să răcesc, așa că am scos artileria grea. În plus aveam și blugi și adidași. Și Șerban la fel. Astfel că am stat fără griji și ne-am putut bucura de muzică și de adierea vântului fără să ne zgribulim ca mulți alții din jurul nostru.