Călătorie în Japonia – ziua 3 – Tokyo, Shibuya, Koban

A treia zi din călătorie și prima zi din Tokyo a fost oarecum sub unele așteptări și mult, fooaaarte mult, peste altele, neașteptate și nedorite!

Știm cum se spune că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg! Ne propusesem să vizităm 2 muzee, în schimb am ajuns la o cafenea cu peste 50 de pisici și….aici intervine partea neașteptată și nedorită….la o secție de poliție!!!!

Ziua a început nesatisfăcător, eu m-am trezit la 6 și nu am mai putut să dorm, Șerban pe la 8, iar de Mara am tras până la 9, iar până am reușit să ieșim din cameră, mie îmi revenise somnul. Am mâncat un mic dejun netradițional la Starbucks și apoi am plecat spre primul muzeu de pe listă. Era un muzeu găsit de Mara pe TikTok, de tehnology lab și părea foarte interesant. Se pare că și mulți alții au considerat la fel, poate tot datorită TikTokului, căci atunci când am ajuns am aflat că trebuia să ne fi cumpărat biletele în avans. Iată cum a apărut deja primul lucru din seria “nu m-am pregătit destul”. Nu numai că nu mai aveau bilete disponibile pentru azi, dar nici pentru restul săptămânii. Noroc că noi ne întoarcem din nou în Tokyo peste 2 săptămâni, așa că ne-am luat bilete pentru atunci. Așa că lucrurile s-au rearanjat mulțumitor.

Următoarea oprire era încă un muzeu, dar eram deja obosiți și ne-am gândit să mergem mai întâi să ne odihnim puțin la o cafenea cu pisici despre care citisem. Eu am crezut că este o cafenea obișnuită, care are câteva pisici pe acolo și speram să și ronțăim ceva. Nu am realizat însă că este o cafenea în care obiectul central sunt pisicile și unde erau tot felul de reguli. Să ne descălțăm la intrare și să lăsăm toate lucrurile în dulăpioare. Să intrăm doar cu telefoanele și cu niște băuturi de la ei, dar nu și cu mâncare. Noi nu am mâncat, dar pisicile da. Puteam să cumpărăm bobițe pentru ele și chiar și înghețată pe băț. Mara era foarte fericită și ar fi vrut să mai stăm acolo mult timp, noroc că și-a adus Șerban aminte că urma să plătim timpul petrecut în cafenea în calupuri de 10 minute. Așa că am plecat, nu înainte să plătim vreo 50€.

Mie îmi era cam foame, dar tot nu ne-am oprit să mâncăm, am decis să mergem să vedem faimoasa intersecție Shibuya, apoi să mâncăm ceva și să vizităm totuși un muzeu. Ei bine, aici s-au oprit toate planurile noastre.

Intersecția Shibuya este faimoasă pentru că, în orele de vârf, este traversată la fiecare 2 minute de peste 2500 de oameni, cu mai multe treceri de pietoni ce funcționează în același timp, în paralel și încrucișate. Așa că ce s-a gândit Șerban, că e momentul și locul potrivit să înalțe drona, bineînțeles! A verificat pe aplicația dronei dacă are vreo restricție și, cum nu apărea niciuna, i-a dat drumul să zboare nestingherită în înaltul cerului. Sau aproape nestingherită, pentru că i-a tot dat târcoale o cioară. Și totuși, nu cioara a fost cea care ne-a provocat cele mai multe emoții. 

După ce s-a lăfăit Șerban cu drona la toate înălțimile, filmând și fotografiind, dintr-o dată ne trezim încercuiți de 3 polițiști, alarmați și agitați, care îl somează pe Șerban să coboare drona imediat. După care, începe varianta noastră personală de Lost in translation! Timp de vreo 10 minute, folosind o aplicație ce traducea în engleză, unul din polițiști repeta într-una același lucru și anume că nu are voie să înalțe drona acolo, după care, când credeam că o să ne lase în pace, îi zice lui Șerban că trebuie să îi însoțească. Eu și cu Mara ne-am luat după ei. Unul dintre polițiști mergea în față, ceilalți doi îl flancau cu grijă pe Șerban, parcă asigurându-se să nu fugă. Chiar acolo lângă intersecție era o mică gheretă de poliție, în care au intrat cu Șerban. Unul din ei iese și vine la mine și la Mara și începe iar să folosească traducerea de pe telefon. Ne spune că în Japonia este considerată infracțiune folosirea dronei în spații aglomerate și că ei iau legea foarte în serios. Apoi ne spune că trebuie să îl ducă pe tatăl lui la secția de poliție. Am presupus că se referă totuși la Șerban și nu la tatăl polițistului.

După încă vreo 10 minute polițiștii ies cu Șerban și îl urcă într-o mașină de poliție, la care nu se deschideau din interior ușile din spate. Unul dintre polițiști pleacă cu el, celălalt, cel cu traducerea se întoarce spre noi și ne spune prin traducere că el o să meargă cu noi, apoi întră în gheretă. După încă vreo 10 minute iese și ne indică să mergem. Am mers pe jos încă vreo 10 minute și am ajuns la Shibuya Police Station. Ne arată niște canapele în hol și ne spune să așteptăm. Între timp pe drum Mara prinsese curaj să îi răspundă în japoneză, așa că de data asta i s-a adresat direct ei în japoneză, nu a mai folosit traducerea. După încă vreo 10 minute apar amândoi polițiștii și ne întreabă la ce hotel stăm. I-am cam bulversat cu faptul că stăm într-un apartament și le-a luat ceva vreme să îl găsească pe internet. Au căutat adresa pe hartă și mi-au cerut confirmarea de câteva ori, până la nivelul pozelor din interior. Apoi au plecat din nou.

Din acel moment a mai durat vreo oră și ceva, timp în care mi-au trecut toate gândurile posibile prin cap. Pe de o parte mă gândeam că dacă durează atât de mult, înseamnă că se întâmplă ceva care nu prea are cum să aibă un final prea plăcut, probabil se lasă cu o amendă, dar cât de mare, 1000-2000€? Polițiștii păreau foarte serioși și foarte afectați. Oare pot să îi confiște și drona? Dar oricum ar fi, de ce durează atât de mult?

După o oră și jumătate de stat în holul secției de poliție, și-a făcut apariția din nou polițistul care ne condusese acolo și ne-a zis să urcăm cu el. Oare asta ce mai înseamnă? Nu poate fi de bine. Am urcat, ne-a zis să așteptăm într-un alt hol, în fața unei camere în care erau mai mulți polițiști și Șerban, am mai stat vreo 10 minute, apoi a apărut Șerban cu unul dintre polițiști, a trecut prin fața noastră și s-au dus…la toaletă! Nu mai înțelegeam nimic. După ce s-au întors în cameră, au mai stat puțin, apoi au ieșit iar cu toții, Șerban de data asta cu toate lucrurile, a mai venit un polițist, care părea mai mare în grad, s-a așezat lângă mine pe canapea, mi-a arătat legitimația și și-a tot cerut scuze, dând din cap, ceea ce m-a bulversat și mai tare. M-am gândit să fiu politicoasă și i-am mulțumit, dând și eu din cap, deși nu știam exact pentru ce. 

Continuarea a fost că primii doi polițiști ne-au dus cu mașina până la hotel, un drum de 40 de minute, în care Șerban mi-a povestit tot ce s-a întâmplat. 

Povestea a fost că după ce au ajuns în parcarea subterană de la secția de poliție, au așteptat să vină alt polițist care să deschidă ușile de la mașină, abia apoi s-au dat jos din mașină, au urcat într-o cameră și acolo, într-un separeu de interogatoriu, un polițist s-a postat santinelă în cadrul ușii, iar un alt polițist tânăr i-a cerut toate actele și deviceurile, adică pașaportul, buletinul (nu știu de ce a cărat buletinul cu el în Japonia), drona bineînțeles (l-au pus să o și pornească fără să o ridice), telefonul, chiar și ceasul, când au aflat că e smartwatch. Totul s-a făcut cu maximă politețe, de fiecare dată cerându-i acordul să ia toate aceste obiecte. Un alt lucru, și mai ciudat, a fost că au vrut să știe înălțimea, greutatea, vârsta și la sfârșit, cel mai ciudat, numărul de la pantof!!! Șerban a știut chiar numărul japonez de la pantof, iar polițistul foarte încântat a declarat că și el are același număr! Șerban însă s-a întrebat dacă o să îl țină peste noapte undeva și le trebuie numărul pentru papucii pe care o să îi primească.

Atunci și-a făcut apariția polițistul cu grad mai înalt, s-a prezentat și a continuat discuțiile ca să înțeleagă ce căuta Șerban în piață cu drona. 

Epopeea traducerii s-a transferat de la aplicația vocală la un traducător prin telefon, în momentul în care au vrut să îl pună să semneze niște acte, care erau numai în japoneză și el a întrebat ce reprezintă. Atunci l-au lăsat să aștepte destul de mult, probabil până au găsit un traducător. Cu traducătorul în telefon, polițistul se uita în ochii lui și îi vorbea în japoneză, apoi îi dădea telefonul și traducătorul îi spunea același lucru în engleză. Când i-a zis că are în față o hârtie și pe ea scrie că e de acord să predea obiectele, Șerban a intrat puțin în panică, dar s-a mai liniștit când traducătorul i-a spus că o să semneze mai târziu o hârtie prin care primește înapoi toate obiectele. Dar aveau nevoie ca el să fie de acord să le predea, ca ei să poată fotografia obiectele. Drona a fost evident fotografiată cel mai mult și din toate unghiurile.

Ultima hârtie pe care a semnat-o Șerban a fost un document prin care a luat la cunoștință că există o lege în Tokyo care prevede că nu are voie să ridice drona în locuri aglomerate și că pe viitor va ține cont de această lege.

La sfârșit polițistul a vrut să știe dacă ne întoarcem în Tokyo, dacă o să stăm în același loc și i-a cerut lui Șerban să îl sune când ne întoarcem. I-a dat cartea de vizită cu numărul lui de telefon și Șerban i-a dat și el cartea lui de vizită, ceea ce l-a bucurat pe polițist. Apoi a mai avut de așteptat încă ceva timp, după care un polițist l-a întrebat ceva, Șerban nu a înțeles, după vreo 2-3 încercări au reușit să îl facă să înțeleagă. Îl întrebau dacă dorește să folosească toaletă. Acesta a fost momentul în care l-am văzut împreună cu Mara trecând pe lângă noi însoțit de un polițist.

Când am ajuns la cazare, au mai urmat niște momente ciudate, în care unul dintre polițiști a intrat cu noi și l-a fotografiat pe Șerban când a introdus codul de intrare în clădire, apoi codul de intrare în apartament, chiar și o poză cu ușa deschisă de la apartament. Apoi în sfârșit ne-a lăsat în pace și a plecat.

Când am coborât peste 10 minute ca să mergem să mâncăm, ei nu plecaseră încă, erau în mașină în fața clădirii.

Planul nostru era să mâncăm pe lângă Shibuya, dar acum trebuia să ne mulțumim cu restaurantele din zona, și față de ziua precedentă erau multe închise, poate din cauză că era duminică și zona în care eram noi era destul de rezidențială. Până la urmă am ales un restaurant mic, de cartier, unde mâncarea nu a fost foarte grozavă.

Notă Șerban: Nu pot să închei această publicare fără să spun și eu ceva legat de experiența trăită la Koban (secție de poliție de cartier). Încă am vie amintirea acelor ore, e și normal, nu îmi petrec zilele des în secții de poliție, iar unul din lucrurile de care îmi aduc aminte foarte conturat este sentimentul de regret pe care îl aveam că voi urma să petrec noaptea în secția de poliție (pentru ca așa am crezut la un moment dat). Că voi sta atâtea ore la carceră și nu o să am camera foto sau măcar mobilul ca să fac poze… Ha Ha! În același timp, în timp ce așteptam în camera de izolare, am trăit un mix de sentimente, interesante și contradictorii, emoție și exaltare amestecate cu frică, curiozitate și chiar mici pusee de bucurie dar și de plictiseală când timpul trecea și nimic nu se întâmpla. Iar fiecare interacțiune cu polițiștii, care veneau pe rând să încerce să comunice cu mine, sau pur și simplu să se uite la mine cu curiozitate, era un moment de trezire la realitate, de confirmare că ceea ce se întâmplă este real și nu visez…

Ce concluzii am tras din această, sper unică experiență? (1) nu te baza doar pe baza de date a dronei, (2) învață câteva cuvinte de bază în limba japoneză, (3) poartă-te frumos și la fel o să se poarte și ceilalți cu tine și (3) să ai cu tine o pereche de papuci, în caz că o să ai nevoie 🙂

De la ofițerul cu care am vorbit cel mai mult, am primit la final o broșură pentru turiști scrisă în engleză, în care primești sfaturi cum să te ferești de belele în Japonia. Am citit-o din scoarță în scoarță și vreți să vă spun ceva: nu scrie nimic de drone! 🙂