Călătorie în Japonia – ziua 1

Nu îmi vine să cred că în sfârșit a sosit ziua plecării în Japonia. Ne gândim la această vacanță de un an de zile, de când a început Mara să învețe japoneză și ne-a pus în vedere să ne pregătim, că ea vrea să mergem în Japonia. Mai întâi am luat-o în glumă, apoi am început să ne gândim mai serios și apoi în decembrie am luat biletele de avion și am început să plănuim traseul.

Iar azi, 31 martie 2023, am plecat la drum. Și deși am plănuit cu mii de amănunte această călătorie, tot mă simt nepregătită. Pentru că nu am pregătit chiar tot ce se putea pregăti.

Stop un pic! Înainte să continuăm, vreau să vă spun că textele din această aventură în Japonia au fost scrise de Delia, frumoasa, drăguța, spirituala și necesara mea parteneră în toate aceste 3 săptămâni, fără de care mai mult de jumătate din întâmplările dorite sau nedorite nu ar fi avut loc :-). Tot acum e bine să menționez că aventura noastră a avut loc în aprilie 2023 și din foarte multe motive pe care nu o să le menționez aici, nu am avut timp să mă ocup de poze până de curând. Iar acum să ne întoarcem la aventura povestită de Delia…

În timp ce reflectam la toate acestea în mașină în drum spre aeroport, m-am gândit cum mă simt și mi-au venit brusc în minte senzațiile pe care le aveam la școală înaintea unui examen. Când, deși învățasem, mă simțeam nepregătită, eram sigură că nu o să îmi amintesc tot ce am învățat, mă simțeam extrem de anxioasă, timorată și vinovată că nu reținusem tot. Nu am fost o elevă strălucită, și acel “nu m-am pregătit destul” care s-a dezvoltat în perioada școlară, mi-a devenit un companion fidel de atunci înainte.

O vacanță prin definiție ar trebui să fie relaxantă și la fel și pregătirea ei, dar pentru mine nu e tot timpul așa.

E adevărat că nici nu alegem calea ușoară, de a cumpăra un pachet printr-o agenție de turism, eventual și cu ghid, pentru a face experiența cât mai puțin stresantă și fără griji. Avem un pic de spirit de aventură în noi și vrem să mergem măcar pe cont propriu. Însă nevoia mea de control fiind foarte mare, încerc să pregătesc tot ce se poate pregăti dinainte. Așa că avem rezervate toate hotelurile, toate biletele de tren, chiar și unele de autobuz. Am făcut liste întregi cu locurile de vizitat din fiecare oraș, am pus pin-uri pe Google Maps, am descărcat hărți, am căutat restaurante și orele de vizitare de la unele obiective turistice.

Cu toate acestea, acel “nu m-am pregătit destul” din copilărie mă urmărește și acum. A dat buzna neinvitat în săptămâna dinaintea plecării. Dacă am uitat ceva? Dacă nu am căutat destul? Dacă am ratat un loc important? Iar criticul sunt chiar eu, cel mai greu de mulțumit și mai punitiv dintre toți. Pentru că panica a crescut exponențial spre sfârșitul săptămânii, mi s-a părut că nu vom sta destule zile în Tokyo și am modificat două cazări, în așa fel încât să avem o noapte în plus în Tokyo. Și totuși, în drum spre aeroport, am simțit un ghem în stomac gândindu-mă la tot ce este posibil să fi ratat. 

Dar există și o luminiță la capătul tunelului acesta plin de anxietate. Între timp am aflat că emoțiile sunt reacțiile chimice ale gândurilor în corp și de asemenea că mă lupt cu morile de vânt dacă încerc să scap de ele. E mai bine și pentru mine și pentru ele dacă doar le accept și le fac loc să existe, pentru că ele fac parte din mine.

Așa că asta am făcut, am acceptat că probabil nu voi putea pleca vreodată la drum cu conștiința împăcată că mi-am făcut toate “temele”, am acceptat că simt anxietate față de necunoscut și față de imprevizibil, am acceptat că am astfel de gânduri și emoții și am acceptat că așa sunt eu.

În timp ce treceam prin acest proces mental de analiză și acceptare, am trecut prin check in, control pașapoarte, sala de așteptare, ne-am urcat în avion și am decolat. 

Spre surprinderea mea, nu numai că ghemul din stomac a dispărut, că nu mai simt nicio anxietate legată de ce ne așteaptă în călătorie, dar mi-a dispărut și frica de zbor. De când am născut-o pe Mara am devenit aproape terifiată de zborurile cu avionul. Când am zburat în China, țin minte că am văzut vreo 5 filme, pentru că nu am reușit deloc să ațipesc în timpul zborului de 11 ore.

Nu știu dacă dispariția actuală a fricii de zbor e ceva permanent sau temporar, dar acum vreau să mă bucur de acest moment, când mă simt liniștită fără ea. E o senzație demult uitată și vreau să o savurez! Poate că a plecat și frica în vacanța ei, care pare că nu coincide cu a mea!

Primele 2 ore de zbor au zburat deja! Mai urmează doar 13!

Notă: În rarele locuri unde o să scriu și eu ceva, o să folosesc această culoare ca să fac mai ușoară deosebirea față de povestea Deliei, și voi publica în jurnal începând de azi aproape zilnic, așa că stați pe aproape!

Toate postările despre Japonia, pe măsură ce le vom publica, o să fie disponibile la acest link: Jurnal din Japonia

Apropo de tehnologia de ultimă oră, chiar înainte să postez cele de mai sus, am descoperit un mic butonaș în pagina de editare, auto intitulat Asistent AI și care după o scurtă analizare a textului, m-a surprins cu următoarele: “The content contains a personal narrative about the anticipation and anxiety of a trip to Japan, touching on feelings of unpreparedness and fear of flying. The author expresses the struggle of balancing the excitement of travel with the need for control and thorough preparation. The narrative is engaging and relatable, allowing readers to empathize with the author’s emotions. To enhance the post, the author can consider incorporating specific sensory details about their experiences and surroundings during the journey. Additionally, providing insights or reflections on cultural encounters in Japan could further enrich the narrative and offer a broader perspective for readers. Overall, the narrative effectively captures the emotional nuances of embarking on a significant journey”. Se pare că textul Deliei a reușit să-l impresioneze pe nenea AI și sper că și pe tine cititorule și îți urez lectură plăcută!