Acasă la Hemingway (Cuba – ziua a 3-a)
Pentru că ne-am distrat așa de bine cu băieții seara trecută, ne-am gândit să-i întrebăm azi dacă vor să vină cu noi, mai ales că avem și mașină, mai mult sau mai puțin. Mă gândisem să-i spunem lui Ernesto să ne ducă în locuri în care ar trebui să mergem cu mașina și din ele, cel mai mult mă atrăgea casa lui Hemingway. După ce am citit că a iubit țara asta atât de mult încât a petrecut 20 ani pe aceste meleaguri, îmi doream să ajung să văd refugiul din care a creat multe din operele sale, ca Bătrânul și marea sau Insule în derivă. Ba mai mult decât atât, atunci când a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură, a considerat de cuviință să-l doneze insulei sale adoptive.
Băieții au fost încântați de propunerea noastră, mai ales că nu aveau un program fixat. Așa că ne-am înghesuit cu toții în Volga lui Ernesto, care n-avea dimensiunile generoase ale concurentelor ei mai în vârstă. Am mers vreo 12 km până la Finca Vigia, Proprietatea de veghe, un domeniu destul de întins, împânzit de palmieri și alți copaci tropicali. Casa era simplă, colonială, cocoțată pe vârful unui deal, de unde avea deschidere către o vale pitorească.
Interiorul era încărcat de arme de foc și trofee aduse din safari. Capete de antilopă, bivoli și impala decorau pereții. Mii de cărți umpleau pereții uneia din camere, iar în alta era atârnat costumul și înșirate cizmele de corespondent în război. Lângă casă era un turn în vârful căruia își aranjase un birou, pe care însă nu prea l-a folosit pentru că l-a considerat prea izolat. Mie mi s-a părut camera cu cea mai frumoasă vedere, dar atunci când scrii nu te uiți prea mult în zare și poate de aceea nu l-a atras. Aparent îi plăcea să scrie stând pe covor și având la picioare una din zecile de pisici ce-l înconjurau. Poate nici pisicilor nu le plăcea turnul. Ca orice casă din țările calde ce se respectă bineînțeles că avea și o piscină, destul de măricică și adâncă, în care se pare că Ava Gardner înota goală. Oare îi plăcea senzația sau senzațiile pe care le provocă altora? Alături era expus vasul de pescuit, Pilar, martor al nenumăratelor expediții marine cu un scaun cu suport pentru undiță.
La plecare localnicii ne-au îmbiat să degustăm un cocktail Hemingway, care nu știu dacă chiar era preferatul lui, dar era bun și spectaculos preparat. O trestie de zahăr era trecută printr-o presă, împroșcând cu picături dulci peste tot, întâi singură, apoi împreună cu felii de lime și ananas. Amestecul astfel obținut era amestecat cu rom și gheață și decorat cu bețigașe de trestie de zahăr, numai bune de ronțăit. Nu era așa dulce cum m-aș fi așteptat, așa cum e zahărul.
Apoi băieții au vrut la El Morro, fortăreața de lângă La Cabana, cea la care fusesem cu o zi înainte. Ernesto a zis că ne duce, dar mai întâi trebuie să facem plinul. Cum plinul, am zis noi? Abia am făcut plinul ieri. Și n-a costat puțin. A fost nici mai mult, nici mai puțin decât 40$. Știam că e scumpă benzina, dar nu știam că și consumul e pe măsură. Ce mașină e asta de consumă 40$ pe zi? După spusele lui Ernesto, mașina consumă 20%, lucru pe care n-am putut să-l verificăm pentru că nu ne notasem kilometrajul din ziua anterioară. Așa că nu știm cât a mai mers Ernesto ieri sau dacă nu cumva a golit rezervorul ca să-l vândă celor interesați. Cert e că acum trebuia să punem din nou benzină. Atunci am decis să nu mai folosim prea mult serviciile lui Ernesto, care ne costau de parcă ne plimbăm cu limuzina Mercedes. Așa că am calculat câtă benzină ne-ar trebui până la fortăreața și înapoi în oraș și a reieșit că trebuie să punem doar de 15$, nu de 40$, cum insista Ernesto.
Ajunși la fortăreața El Morro am luat o ghidă ce vorbea engleză. Ea ne-a condus prin curtea castelului vechi de peste 380 de ani, construit ca să păzească intrarea în port. Cucerirea acestuia de către englezi, în 1762, i-a determinat pe spanioli, după recăpătarea puterii, să construiască încă o fortăreață, ca să nu mai poată fi surprinși de nimeni altcineva. Așa a apărut cealaltă fortăreață, La Cabana.
Ghida ne-a dus să vedem farul, în care ne-a lăsat să urcăm singuri, deoarece turnul de 10 m prezenta probabil prea multe trepte pentru gustul ei. Noi am reușit să ajungem în vârf fără prea multe probleme, deși scara a devenit din ce în ce mai îngustă și mai întunecată. Acolo era de veghe paznicul farului, însărcinat cu buna funcționare a mașinăriei complicate ce asigură lumina felinarului. Pe vremuri se aprindea cu semințe de rapiță, ce erau depozitate în uriașe vase din lut, dar între timp s-a trecut la iluminarea electrică. De acolo se ieșea într-un balcon ce-l înconjura de jur împrejur, ce-ți dădea o priveliște asupra Havanei și a întinderilor albastre ce o împresurau, acum liniștite, dar teribil de înfuriate pe timp de furtună.
În timp ce admiram priveliștea, ne-am trezit învăluiți de un nor negru ce a început să reverse asupra noastră picături mari și grele. Ne-am retras în interior, dar pe alocuri ploaia tot ne găsea, prin ferestrele crăpate și sparte. Cu această ocazie, bătrânelul paznic ne-a povestit că la invazia ultimului uragan, valurile, ajutate de puterea acestuia, s-au ridicat și au încercat să acopere farul cu brațele lor spumoase. Din pozele de pe acolo, se pare că pentru scurt timp au și reușit. Noroc că farul a fost dârz și nu s-a lăsat doborât.
După ce am terminat vizita, i-am spus lui Ernesto să ne ducă în centru, unde l-am întrebat cât trebuie să-i dăm pentru serviciile lui mai mult de șofer decât de ghid din cele două zile. Aici i-a crescut punctajul lui Ernesto care ne-a spus să-i dăm cât credem noi de cuviință. Măcar atât!
În centru ne-am întâlnit cu Maykell, un cubanez prieten cu Danilo din Irlanda. El ne-a dus la un restaurant din China Town, Flor de Loto. Nu știam că există China Town în Havana, poate și pentru că n-a mai rămas decât poarta de intrare și clădirile, toți chinezii au fugit din Cuba la revoluție. Retaurantul, deși chinezesc cu numele și decorațiunile, avea bucătărie cubaneză, însă foarte bună și ieftină. De la Maykell am aflat diverse șmecherii pe care le fac cubanezii ca să nu moară de foame, având în vedere că au un salariu mediu de 15$. De exemplu el, pe vremea când era bucătar șef la restaurantul El Floridita, cumpără langusta cu 2$ de pe piața neagră și o servea cu 25$. În felul asta, ajungea la profituri de 300$/zi. Iar la capitolul improvizație, odată a servit broască țestoasă pe post de nu știu ce file, doar pentru asemuirea nemaipomenită a sărmanei broscuțe cu repectivul file.
După ce ne-am despărțit de Maykell am decis că e timpul pentru încă o coadă la Cadeca pentru a a avea destui bani pentru Trinidad, unde urma să plecăm a două zi.
Pe seară am ieșit cu Lucas, Danilo și două olandeze ce stăteau cu noi la hostal, Frosina, originară din Macedonia și Kim. Am aterizat tot la Cafe Paris, unde Frosina a încercat să mă învețe câțiva pași de salsa. Am râs, am dansat, am mâncat și am băut până târziu în noapte, când ne-am despărțit de noii noștrii prieteni făcând schimb de emailuri, urmând ca a doua zi să plecăm toți în cele patru zări ale Cubei. La sfârșitul serii am sesizat că nota noastră de plată s-a mărit cu mult peste băuturile consumate. Poate de vină a fost faptul că băieții, întâi Danilo, apoi Lucas, au fost acostați de două cubaneze de la masa vecină cu care au vorbit și dansat jumătate de seară. După multe parlamentari cu chelnerii, am reușit să plătim doar ce am consumat noi. Mă întreb ce s-a întâmplat cu consumația fetelor.
Mai multe imagini din ziua a 3-a: