Astazi am parasit Shanghaiul, zgaraie-norii, magazinele si masinile luxoase, dar si traficul nebunesc si super aglomerat. Am ajuns la concluzia ca soferii shanghaiezi sunt mult mai infipti decat ai nostri. Daca la inceput cand am ajuns, ne avantam pe trecerile de pietoni fara teama, zicand, ia uite, e ca la noi, astia nu prea opresc pentru pietoni, dupa patru zile de mers prin Shanghai am ajuns sa ne schimbam parerea. Soferii, nu numai ca nu opresc cand sunt pietoni pe trecere, dar trec frecvent pe rosu si culmea, chiar si claxoneaza cu impertinenta pietonii ca sa se dea din drumul lor si sa nu le taie din avant.

Un alt lucru de care nu trebuie sa ne mai facem griji este rucsacul pe care-l caram zilnic in spate si pe care am vazut ca majoritatea il purtau in fata, de grija hotilor. Noi totusi nu ne-am facut prea multe griji pentru ca aveam un rucsac Crumpler cu sistem antifurt pe care aici am ajuns sa il apreciem.

In sfarsit, ne-am urcat in avion, din aeroportul pentru cursele interne, un aeroport super modern de 3 ori cat Otopeniul si am zburat timp de 3 ore ca sa strabatem jumatate de China. Langa noi in avion statea un tanar chinez, pe numele lui chinezesc Zheng Tao, iar pe cel englezesc Tony, originar dintr-o provincie din nordul Beijingului. El s-a mutat in Shanghai cand a venit la universitate si a plecat departe de casa pentru a cunoaste China moderna, asa cum e in Shanghai. Pentru ca a facut o facultate de economie si limbi straine, a trebuit sa-si ia un nume englezesc, pentru a se putea promova si a gasi mai usor de lucru. Intr-adevar, acum lucreaza de 4 ani intr-o companie multinationala ca trader dar si-a gasit usor de lucru terminand printre primii 10% din promotia lui. El ne-a spus ca am venit cu o zi prea tarziu in Shanghai si am ratat o sarbatoare traditionala, Mid Autumn Festival, foarte importanta pentru chinezi, pentru ca este unul dintre momentele in care familia se reintregeste pentru cateva zile. Tony a fost dragut sa ne scrie pe chinezeste cum sa cerem taximetristului sa ne duca la statia de autobuz ­čśë

Dupa avion, urma o calatorie cu autobuzul, dar pentru asta trebuia sa gasim autobuzul, lucru care nu s-a dovedit asa de usor de facut. Gasisem pe internet o informatie potrivit careia autobuzul catre Dali pleca din statia din sud, asa ca am facut o calatorie cu taxiul de vreo 45 min prin Kunming, un oras de 1 milion de locuitori, ca sa descoperim ca trebuia sa mergem in statia din vest. Asa ca ne-am urcat in alt taxi, alte 45 de min si in sfarsit in statia buna. In total vreo 70 lei, apoi alti 140 lei pentru 2 bilete de autobuz.

Calatoria cu autobuzul a fost destul de monotona, dar am admirat zecile de sosele suspendate din Kunming (o lectie pentru Bucuresti cu proiectul lui inca neaprobat pentru singura autostrada suspendata), un oras in continua constructie si peisajul din ce in ce mai verde vazut de pe autostrada ce ne-a insotit pana in Dali.

Nu credeam ca o sa ajung sa ascult muzica romaneasca in inima Chinei si totusi asta se intampla in seara aceasta, cand stam la un restaurant pe una dintre strazile pietonale vechiul Dali. Cei din local au selectat muzica de pe internet si credeau ca e muzica indiana, pentru ca, din pacate, erau un fel de manele disco. Iar ei, ca sa fie draguti, dupa ce i-am luminat in privinta provenientei, s-au gandit ca ne-o fi dor de casa si au mai pus odata melodia. Dor de casa ne e, dar nu si de manele.

Nu am apucat sa fotografiem azi mare lucru fiind mai tot timpul pe drum, dar recuperam zilele urmatoare.

Pe maine…